luni, 14 noiembrie 2016

15 noiembrie 1987: preludiul Revoluției române.


        Revolta populară de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, poate fi considerată drept preludiul Revoluției române din decembrie 1989. Sunt câteva argumente importante în sprijinul acestei afirmații. Primul: revolta muncitorilor brașoveni, în aparență spontană, este, de fapt, rezultatul unui lung proces de acumulare a nemulțumirilor populare, mai ales în rândul clasei muncitoare. Deschid o paranteză: nu văd de ce americanii, politicieni, sociologi, universitari, jurnaliști, pot vorbi despre clasa muncitoare, iar noi, în România, nu. Clasa muncitoare americană, oricum ar fi ea definită, sociologic vorbind, tocmai ce și-a exprimat revolta și nemulțumirile în votul de marți, 8 noiembrie. Să nu ignorăm, cum s-a întâmplat în anii 80, existența ei, și cererile ei. Închid paranteza.
     Brașovul este reprezentativ pentru ceea ce a fost clasa muncitoare în comunism. Un oraș puternic industrializat, cu o demografie dinamică, cu un centru universitar în afirmare, oraș care cunoscuse vremuri mai bune, se afla, în 1987, într-o gravă criză economică și socială.
      Criza economică venea dintr-o conjunctură complicată, internă și externă. Anul 1987 este marcat, la nivel global, de o prăbușire a piețelor, care a născut panică în lumea capitalistă, și a agravat problemele economiilor socialiste. ”Cortina de fier” era o metaforă, mai degrabă decât o realitate. Schimburile comerciale între cele două blocuri, deși limitate, erau substanțiale. Dacă piața occidentală avea probleme, ele se reflectau și în economia CAER, din care făcea parte și România. În plus, URSS, cea mai mare piață CAER, avea și ea probleme economice, agravate și de perestroika, reforme economice ratate, până la urmă, care au condus, peste patru ani, la destrămarea URSS.
      Crizei de piață externă pentru industria Brașovului i se adăuga criza internă. Forțarea plății datoriilor externe a însemnat limitarea cheltuielilor pentru investiții, inclusiv pentru cele cu retehnologizarea și modernizarea producției. Toate astea au agravat problemele sociale, și așa grave la Brașov: lipsa de locuințe, în primul rând, aprovizionarea cu alimente, serviciile publice: transport, gospodărie comunală, electricitate, termoficare, etc.
      Aceste lucruri erau cunoscute de toți, și la Brașov, și la București. Dar decizia era paralizată de modul tiranic-și imbecil!-în care era condus atât statul român, cât și fostul partid unic, PCR. Cuplul Ceaușescu, extrem de rigid în gândire, aș putea spune de-a dreptul stalinist în anumite privințe, nu era dispus să facă nicio concesie. Intuiau poate, dacă nu cumva erau convinși, că a face concesii ideologice însemna, după modelul din fosta URSS, din Ungaria și din Polonia, mai ales din Polonia, să se treacă la următorul pas, concesiile politice. Și lucrurile ar fi venit în avalanșă. Este și motivul pentru care represiunea, după demonstrațiile de stradă, din ziua alegerilor, a fost dură, exemplară.
        Consecința acestei represiuni a fost cea care a dus la modul violent în care s-a produs schimbarea de regim din decembrie 1989. Cei mai mulți români începeau să fie convinși că în România nu este posibilă o schimbare pașnică, negociată, printr-un soi de proces similar celor din alte țări socialiste. În plus, o parte a celor care credeau asta s-a radicalizat, a mers mai departe cu revendicările de natură socială-predominante în acei ani-cerând schimbări politice de substanță: sindicate alternative, pluripartidism, alegeri libere.
        Lucrurile se mișcau, evoluau spre explozia socială de peste doi ani, care a generat Revoluția română. Ca și revolta din noiembrie 1987, și Revoluția a fost un act de demnitate al unei națiuni. Care a suferit pentru dezvoltarea țării, și a cărei suferință a fost ignorată, sau tratată cu dispreț. Și atunci, ca și acum, elitele, într-n gest de dispreț, au ignorat suferința socială și mizeria economică.
        Cei care au suferit după revolta din 15 noiembrie 1987 au dreptul la recunoștința noastră. Deși oameni care nu au făcut nici cel mai mic gest de împotrivire sau de protest în epocă s-au folosit de lupta lor, și de suferințele lor, după 1989, ei rămân eroi anonimi ai clasei muncitoare. O clasă care trebuie să se redescopere, să-și găsească un vector politic, care s-o reprezinte cu adevărat, și să-și facă din nou auzită vocea, ca în urmă 29 de ani. 

luni, 26 septembrie 2016

Până ce nu va mai rămâne nimic...



    La modul cel mai serios: demisia lui MRU este un nou episod din lupta generalizată dintre cei care au pus mâna pe România, și o jefuiesc grupa mare. Nu este un secret pentru nimeni la ce țâțe a supt/suge MRU. una este Israelul, alta este Germania. Devine pluzibilă implicarea Black Cube în urmărirea Kodruței. Kodruță care joacă și ea pentru niște interese. Aș zice americano-franceze, că nu degeaba i-a înfipt Parisul în târtiță Legiunea de Oroare.
    Este foarte probabil ca Black Cube să fi adus ceva dovezi despre felul în care se promovează, via DNA, niște interese economice ostile grupării pe care o servea/servește MRU. Să nu vă închipuiți că ar fi vorba ȘI de politică, de corupția din domeniu. Nu! Politicenii se sunt serviți pe post de ținte false! Interesele sunt strict economice, iar un mod de a le servi este slăbirea până la aneantizare a statului român. Ceea ce fa și Kodruța, și MRU, și Coldea, și alții ca ei. Scopul? Nimeni să nu mai opună rezistență la confiscarea ultimelor active publice, din energie, resurse minerale, dar și educație și sănătate. Este și sensul ticăloșiei cu ”Să ne luăm țara înapoi!” Este un mod de a ne spune: ”Boilor! Vă lăsăm în curul gol, și voi o să ridicați imnuri de slavă, pentru că v-am scăpat de odioasa moștenire a comuniștilor!”
    MRU a fost eliminat. Dar nimeni nu poate băga mâna în foc că nu o va trage pe Kodruța după el. Gruparea lui de interese nu se va lăsa umilită, și exclusă de la conducta cu bani publici. Bătălia va deveni de-a dreptul sângeroasă. Un adevărat masacru va avea loc în tenebrele puterii. Ca de obicei, peste bot o luăm noi. Dar dacă ne place, de ce nu?

sâmbătă, 23 iulie 2016

Generația pierdută a Războiului Rece


Actul gratuit de violență de vineri seară, de la Munchen, obligă, mai mult ca oricând, la o nouă abordare a motivațiilor ”atacurilor teroriste”, care să treacă dincolo de obișnuitul clișeu al ”ciocnirii civilizațiilor”, cu varianta sa ”războiul musulmanilor împotriva creștinilor”. Nu mă interesează prea tare ce spun ”analiștii”. Treaba lor. Eu încerc să înțeleg, cât poate fi înțeles, un fenomen, care se va generaliza. Și va lua aspectul unui război între generații, ceea ce este îngrozitor. 

Știu în ce termeni este definită ”generația pierdută” și la ce s-a referit/se referă sintagma. Doar că, în opinia mea, lucrurile trebuie extinse, pentru că atât Primul, cât și cele de-al Doilea Război Mondial au dat lumii propriile generații pierdute. Nu văd de ce Războiul Rece, care nu s-a terminat odată cu prăbușirea ”comunismului” și cu destrămarea URSS, nu ar fi născut propria generație pierdută. 

Din dezamăgirile și frustrările primei generații pierdute, cea a tranșeelor Primului Război Mondial, s-a născut fascismul și nazismul, dar și Revoluția bolșevică. Lucrurile au fost agravate-ca și acum-de o îngrozitoare criză economică și socială. Dezamăgirile și frustrările celei de-a doua generații pierdute au fost atenuate, până la un punct, de generalizarea, în Europa, SUA, Canada, și în alte câteva țări din fostele imperii coloniale, a Statului Providență. Asta nu a împiedicat apariția unor mișcări extremiste, de stânga și de dreapta, care, ca și acum, au ales violența extremă pentru a-și face auzite revendicările. Europa a cunoscut decenii de-a rândul terorismul basc, irlandez, corsican, pe cel al Brigăzilor Roșii, și tot așa. Tot cu morți, tot cu răniți, având drept consecințe tot restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești, tot golirea de conținut a ”democrației”

Războiul Rece nu avea cum să nu nască propria sa generație pierdută. Nu este o generație care a cunoscut tranșeele, deși, să nu uităm, SUA și-au avut trauma lor colectivă, generată de războiul din Vietnam, URSS pe a ei, generată de intervenția din Afganistan. Geneza acestei din urmă generații pierdute trebuie căutată în disoluția Statului Providență, care a dus la distrugerea tuturor mecanismelor de solidaritate. Nu doar a celor proprii Statului Providență, ci pe cele comunitare, în primul rând familia. Sărăcia și individualismul feroce au contribuit la înrăutățirea situației. 

Cei care ucid acum orbește-chipurile în numele lui Allah-oameni, nu doar în Europa(uităm ce este în Libia, în Siria, în Irak, în Yemen, în Israel?), nu sunt decât aparent motivați religios. Nu, principala mor motivație este ura, amestecată cu frustrări, față de o situație care-i împiedică să-și mai imagineze viitorul. Oamenii ăștia sunt prizonierii fără scăpare ai unui prezent mizerabil. Sunt oameni fără viitor. 

Mulți se miră, văzând că marea, covârșitoarea majoritate a celor care comit acte de violență și atentate sunt cetățeni europeni, generic vorbind. Născuți și crescuți aici, educați aici, parte a unui întreg pe care ne place să-l vedem ca unul fără egal în istorie. Ar trebui să se teamă, nu să se mire. Pentru că e foarte posibil ca nu doar tineri aceștia, cu legături în lumea islamică, să se fi radicalizat pentru că nu mai au viitor. Să ne gândim foarte serios la faptul că o întreagă generație nu-și mai imaginează viitorul: educație tot mai proastă, șomaj cronic, lipsa accesului la o locuință decentă, la credit, excluși, practic, din societate, cu legături tot mai slabe cu familia, ca mecanism de solidaritate-de vreme ce familia se destramă, sub presiunea sărăciei sau a ”alternativelor”-și cu un stat căruia nu-i mai pasă de ei. 

Realitatea virtuală nu ține loc de ”societate”, și nici rețelele de socializare de mecanisme de solidaritate. Să umbli ca nebunul, cu nasul în ecranul unui telefon, vânând ”pokemoni”, nu înseamnă că socializezi. Înseamnă că te alienezi. De ce să nu mă gândesc la faptul că un individ precum cel de ieri, care a ucis nouă oameni, înțelegea ce înseamnă să iei viața cuiva. Știu eu dacă nu cumva ieșise din realitatea virtuală? Dacă înțelegea grozăvia faptelor sale? La fel și în cazul celui care a intrat cu camionul în mulțime, la Nisa. 

Pot să mă gândesc că, dacă profitând de vulnerabilitățile acestei generații, după modelul recrutorilor islamiști, niște unii se întrebuințează să facă acest lucru și în mediile creștine, sau în orice alte medii? În fond lipsa viitorului este aceeași pentru toți. Ce ne desparte este doar felul în care ne raportăm la niște valori. Dar în esență nu suntem cu nimic mai buni decât ”ceilalți”, de vreme ce răspunsul la atacul de la Nisa, spre pildă, a fost intensificarea bombardamentelor franceze în Siria, care au provocat sute de morți și de răniți printre civili. 

Ce le oferă recrutorii acestor pierduți în afara lumii? Iluzia unui viitor. Adică le satisfac cea mai presantă nevoie. Deși, încăpuți pe mâna lor, chiar nu mai au vreun viitor! De ce nu vrem noi să le oferim, serios și onest, viitorul de care au disperată nevoie? Pentru că, fără tineri, nici noi nu avem viitor. De ce? Doar pentru că așa niște unii, foarte bogați deja, pot deveni și mai bogați? Pentru că, distrugând orice formă de solidaritate socială, și alimentând războiul tuturor cu toți, pot ei domina și acapara bogăția lumii? 

Ce va naște această nouă generație pierdută? Greu de spus. Oricum, totalitarismul este primul pe listă. Război între generații? Semne sunt, vezi ura generalizată față de bătrâni, care, vezi Doamne, distrug viitorul tinerilor, care sunt obligați să le plătească pensiile, și de asta nu pot ei trăi cum și-ar dori.  Un lucru este sigur: violența. Și ea va atrage și mai multă violență. 

Soluția, simplă, în aparență, ar fi să reconstruim societățile noastre, plecând de la Statul Providență. Nu cred că va fi posibil acum. Lumea trebuie să ajungă cu adevărat într-un impas, ca să accepte ideea echității, și a dreptului fiecăruia la o viață decentă. Mai e până când să putem oferi un viitor fiecărui om...  

joi, 21 iulie 2016

Fragmentarea puterii


"Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice." Aşa sună paragraful din capitolul şase al cărţii a unsprezecea a lucrării lui Montesquieu „Despre spiritul legilor”, care va fi cunoscut de atunci încolo drept „principiul separării puterilor în stat”, care stă la baza organizării sistemelor politice moderne. Pentru a înţelege ce l-a făcut pe Montesquieu să emită celebrul principiu trebuie să ne reamintim cuvintele regelui Ludovic al XIV lea, care se identifică de atunci cu regimul absolutismului regal, „statul sunt eu!” 

Născut în 1689, Montesquieu s-a format în ultimii ani ai domniei Regelui Soare, cel care timp de cincizeci şi patru de ani a fost propriul său prim ministru. Pe măsură ce statul a devenit tot mai complex, puterea sa a sporit, dar şi sarcinile care îi revin s-au înmulţit. Politologul german Winfried Steffani a formulat un catalog cuprinzător al acelor factori care joacă astăzi un rol important în vederea realizării ideilor lui Montesquieu — garantarea libertăţii şi demnităţii umane precum şi evitarea abuzurilor statului. 

Winfried Steffani, politolog german, distinge între următoarele nivele: Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia uzuală a puterii în putere legislativă, putere executivă şi putere juridică, care a fost însă modificat în mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de sistemele moderne de partide. 
Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale, durata mandatului parlamentar şi al celui guvernamental este limitat. Acesta este încheiat sau reînnoit prin alegeri. În timp ce partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial, la nivelul statului de drept, la o amalgamare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele care previn abuzurile de putere, punând la dispoziţia electoratului alternative şi împiedicând constituirea unei dictaturi monopartidiste. 
Nivelul federal: nu interesează cazul României, dar poate fi interesant în cazul în care UE va deveni o federaţie. Şi acum Tratatul Constituţional limitează puterea instituţiilor politice ale statului naţional. Pe de altă parte, statele membre ale Uniunii au puteri diferite de influenţare a întregului. 
Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. Ea limitează în majoritatea democraţiilor de tip occidental competenţele decizionale ale majorităţilor parlamentare, stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie este nevoie de o majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime acordul în acest sens .
Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai are loc astăzi doar la nivel statal, ne-putând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care ţin de statul de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea partidelor, grupurilor de interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat. 
Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de astăzi s-a transformat într-o "clasă mijlocie nivelată" (Helmut Schelsky). Interesele multiple susţinute de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi propuneri diferite în vederea soluţionării problemelor de ordin politic.(Pentru mai multe detalii, vezi www.dadalos.org/rom). 

Pe noi ne interesează, din perspectiva evoluţiilor de pe scena politică, nivelul decizional şi nivelul social al separaţiei puterilor în stat. Apariţia statelor totalitare, după Primul Război Mondial, dar mai ales perpetuarea lor după cel de-al Doilea Război Mondial, au constituit un excelent pretext pentru o fragmentare a puterii statului, în sens larg. Statul, chiar şi în forma sa democratică, după model occidental, a fost privit permanent ca un duşman al cetăţeanului, fiind suspectat de abuzuri şi de intenţia de a limita drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Luând ca model principiul separaţiei puterilor în stat, s-a procedat la o fragmentare a puterii legislative, executive şi administrative a statului, cel mai adesea sub forma „descentralizării”, a apropierii deciziei de cetăţean. S-a spus că acest proces de „devoluţie” a statului este în interesul cetăţeanului. Dar chiar este în interesul său? 

Statul este, chiar fără să-şi fi propus asta, cel mai mare obstacol în calea generalizării modelului neo-liberal al globalizării, singurul adversar de talie, capabil să oblige marile entităţi economice transnaţionale să respecte regulile şi interesele legitime ale cetăţenilor este statul. Un astfel de adversar trebuie pus la colţ şi puterile lui limitate drastic. De aceea de la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut a început un adevărat război mediatic împotriva statului, un proces de demonizare a sa, care a avut drept obiectiv reducerea puterilor sale la un nivel care să asigure doar capacitatea de a menţine un minimum de stabilitate politică şi socială, necesară marilor actori economici ai globalizării să-şi asigure maximizarea profiturilor, fără a mai fi obligaţi la cheltuieli suplimentare cu asigurarea unor standarde de calitate pentru bunurile şi serviciile lor. 

Prin fragmentarea iraţională a puterii calitatea guvernării s-a deteriorat progresiv peste tot în lume, inclusiv în marile democraţii occidentale.Deschid o paranteză: o ilustrare a a acestei afirmații o găsiți în interviul acesta, care se referă la starea sistemului public de sănătate. În care se iau decizii fără să se mai cunoască starea reală a sistemului, pentru că părți importante ale lui au ajuns stat în stat, și nimeni nu mai are, cu adevărat, autoritate asupra lor. Închid paranteza. 

Clasa aceea mijlocie nivelată este o ficţiune. Real este doar procesul de disoluţie a clasei mijlocii, care va fi înlocuită, fără îndoială, de o clasă care are în comun sărăcia. Într-o lume tot mai bogată, sărăcia este criteriul de structurare a noilor clase sociale. Şi cum spuneam nu de mult, săracii nu votează, pentru că nu se mai simt reprezentaţi, dar şi pentru că prin fragmentarea iraţională a puterii, se diluează şi răspunderea aleşilor. Practic, nu au pe cine trage la răspundere pentru eşecurile guvernării. Multiplicarea centrelor de putere naşte o concurenţă nesănătoasă între ele şi transformarea luptei pentru putere în scop în sine. Modificarea legilor electorale şi alegerea directă a preşedinţilor de consilii judeţene a fost un pas în plus pe drumul fragmentării suplimentare a puterii în Românie. Ea a reprodus războiul dintre palate, o constantă după 2004, şi la nivel local. Cu menţiunea că, prin votul uninominal, s-a introdus un actor suplimentar: parlamentarul. 

Am avut și vom tot avea(chiar dacă acum președinții de Consilii Județene sunt aleși indirect, altă sursă de instabilitate și fragmentare a puterii) conflicte între preşedinţii de consilii judeţene, un soi de preşedinţi de judeţ, consiliile judeţene, deja un soi de parlamente, prefecţi, primari, dar şi parlamentari, care cereau, la un moment dat, puteri executive, pe motiv că trebuie să aibă instrumentele necesare îndeplinirii promisiunilor electorale, ei fiind aleși uninominal. Faptul că se revine la votul pe listă nu va schimba prea mult rolul parlamentarului în teritoriu, văzut ca un soi de super primar corcit cu un super ministru.

 Fragmentarea iraţională a puterii se evidenţiază şi la nivelul altor instituţii politice şi administrative româneşti. Ea a ajuns în acel punct în care practic a paralizat statul şi-l face neputincios. În acest moment statul român este o ficţiune, şi asta se vede. Nu vedem cum, cu o clasă politică inconştientă, nedemnă de acest nume, cu o societate civilă cu nimic mai bună decât ea, cu indivizi, în loc de cetăţeni, se va putea pune punct fragmentării iraţionale a puterii, respectiv golirii de conţinut a statului şi transformării democraţiei într-o formă fără fond. Trist, dar perfect în logica distructivă a demersului nostru post-revoluţionar.

sâmbătă, 16 iulie 2016

Ipoteze despre o lovitură de stat eșuată


Ce se poate spune acum, la cald, despre visul unei nopți de vară la Istanbul și Ankara? Se pot imagina trei ipoteze:
1. Lovitura de stat a fost ”pe bune”. Rezultatul ei arată că moștenirea lui Ataturk s-a epuizat, și Turcia s-a schimbat profund. De aici încolo trecutul otoman e viitorul. Cu tot ce înseamnă asta în relațiile Turciei cu partenerii din NATO și din UE, de relațiile cu zona adiacentă ei, inclusiv cu Grecia, Siria, Israel.
De acum armata își va pierde definitiv capacitatea de a influența lucrurile în țară și, de ce nu, se va islamiza, la rândul ei, urmând modelul politic. Erdogan se va întări, dar asta nu e spre binele Turciei și al turcilor, pentru că, în lipsa unui veritabil joc politic democratic, alternativa la Erdogan nu există decât în pozele pentru proștii care cred în povești cu Zâna Măseluță. Începe o lungă perioadă de regim cu partid unic, chiar dacă ceva partidulețe vor mai intra în Parlament, pe post de spanac decorativ.
Asta înseamnă și că represiunea la adresa kurzilor se va înăspri, la fel și cea la adresa adversarilor politici și la adresa societății civile care promovează occidentalizarea și valorile occidentului.
2. Lovitura de stat a fost orchestrată de Erdogan, ieșit slăbit din aventurile lui politico-militariste din ultima vreme: relațiile cu Rusia, doborârea avionului rus deasupra Siriei și asasinarea unuia dintre piloți, atacurile împotriva kurzilor din Irak și din Siria, concubinajul cu ISIS, inclusiv vânzarea petrolului furat de tipii din ISIS din Irak și din Siria, furnizarea de arme acelorași bărboși, folosirea refugiaților din Siria drept instrument de șantaj la adresa UE, reprimarea manifestațiilor pro-democrație, etc.
Cu această comedie de prost gust Erdogan a reușit să elimine ultimele bastioane ale ale rezistenței din armată, să se victimizeze, mobilizându-și susținătorii, și adăugându-le lor o parte dintre cei care erau dacă nu neutri, măcar indiferenți față de el, a obligat opoziția să se solidarizeze cu el, compromițând-o, și astfel a pus între paranteze eșecurile recente, care au costat mult mediul de afaceri, în care armata turcă are rădăcini adânci. Relansarea economiei este ”recompensa” pe care o vor primi loialiștii din armată și din Poliție. Și nu e puțin lucru, la cât au pierdut micuții în turism, spre pildă, unde sunt bine înfipți.
3. Lovitura a fost sugerată, și susținută discret de Washington și de câteva capitale europene, pentru a-l aduce la ordine pe Erdogan, și pentru a-l pune sub control. Nu au mizat pe succesul loviturii, care ar fi dus la o gravă dezechilibrare a Turciei, la dezordini și la violențe, poate la un soi de război civil. Scopul a fost să îi arate lui Erdogan care sunt limitele între care poate juca, și în interior, și în afara Turciei. Și de a institui un soi de drept de veto în deciziile Ankarei.
Cert e un singur lucru: Erdogan e la locul lui, bine lipit de scaun, și, probabil, re-legitimat de această ”victorie” în lupta cu ”cei răi”. La fel de cert este că Turcia intră într-o zonă de grave turbulențe interne, care vor urma acestei lovituri de sta eșuate. Pentru că nemulțumirile unei părți a populației față de Erdogan și de politica sa sunt reale, la fel cum sunt reale și nemulțumirile unei părți a armatei. Iar Erdogan sigur nu va intra în dialog cu nemulțumiții, ci va folosi parul împotriva lor. Cu tot ce înseamnă asta.

UPDATE: Ipoteza nr. 2 prinde trup. Erdogan profită de cele întâmplate pentru a epura armata și Justiția, vrea să introducă pedeapsa cu moartea. A vorbi despre o ”Turcie europeană” este, în aceste condiții, perfectă ilustrare a ruperii de realitate. Atât Washingtonul, cât și Uniunea Europeană, au fost prinse cu chiloții în vine. Și mă tem că această defazare este un simptom al altei rupturi, mult mai grave, aceea dintre decidenții politici și serviciile de informații. Care fac, mai mult ca sigur, jocuri pe deasupra puterii politice legitime. Așa încât să nu ne mirăm dacă ne vom întâlni cu situații precum cele din Italia ”anilor de plumb”, marcate de extremisme de tot felul, violență, slăbirea accentuată a ordinii de stat, amestecul tot mai violent al serviciilor secrete în politică, crize economice cu repetiție.

Turcia va plăti scump sprijinul dat acum de cetățeni lui Erdogan. Cetățeni care nu înțeleg ce se joacă, într-un climat marcat de cenzura dură a presei care nu îi este aservită lui Erdogan, prigoana împotriva adversarilor politici și a liderilor civici, care luptă pentru o Turcie liberă, laică, democrată, respectuoasă cu toți cetățenii ei.

Din motive absolut ipocrite, Occidentul va înghiți gălușca, și îl va sprijini pe Erdogan. Deși cunoaște, de acum, ce-i poate pielea. Se amăgește că-l poate controla? Cum, că până acum s-a dovedit neputincios?

Intrăm într-o nouă realitate, căreia nu-i suntem pregătiți să-i facem față. Iar renunțarea la democrație, instaurarea unor regimuri de mână forte, nu sunt soluții. Turcia este un exemplu în acest fel. Cu toate astea, apucăm pe calea asta. Ca oile...

miercuri, 13 iulie 2016

Totuși, de ce producem?


Ideea tembelă că România trebuie să crească fără să consume, ci doar să producă, revine în forță, prin ”proiectul de țară”, clocit de o jigodie, Isărescu, un analfabet în materie de economie, Iohannis, și niște hiene ”tehnocrate”, precum numitul Porc, care se și reproduce într-un interviu

Întrebare: de ce mama dracului investim, producem, dacă nu putem consuma? Doar pentru a produce? Care este scopul activității economice, până la urmă? Să satisfacă niște nevoi umane, sau setea de profit a unora? Din ce spune Porcul, rezultă clar că, până în 2020 pula creșteri de salarii. De cheltuieli sociale nici nu mai poate fi vorba! Asta în țara care deține, cu mândrie-că rușine, de unde?-polul sărăciei în UE. 

Așa că obișnuiți-vă cu gândul: statul român este doar un geambaș de sclavi, și atât.

PS: de unde sunt atât de siguri genitorii ”proiectului de țară” că acest plan va fi acceptat de partide? Vor veni ele cu proiectul în campania electorală, să ceară votul românilor? Sau vor promite marea cu sarea, după care vor da guvernarea, ca niște lași ordinari, unui nou ”guvern de tehnocrați”? 

Wall Street se convertește la social-liberalism?



Scorpia de madam Clinton vine cu un program în care Partidul Democrat pleacă de la centru spre stânga? Haidi, bre! Social liberalism la candidatul marii finanțe americane? Ce-or fuma ăia de scriu la WSJ? Nu e bine cu liberalizarea ierbii! 

Stalinismul tehnocrat de rit european


Individul care dă azi un interviu HoitNews, pe tema revoltelor din pușcării(era să scriu cimitire!) este fostul șef al Administrației Penitenciarelor din România, acum EXPERT în penitenciare în programe europene. Adică individul care a contribuit, printre alții, la generarea situației explozive din acest moment. Și ce găsește drept explicație sceleratul ăsta?

Rep: In ,mai multe penitenciare din Romania, de la Iasi, Constanta si Botosani, detinutii s-au revoltat acuzand conditiile proaste de detentie. De ce credeti ca s-a ajuns aici? 

Sorin Dumitrascu: S-a ajuns aici din cauza presiunii mediatice create de trusturi mass-media patronate sau finantate de actuali detinuti. Este de notorietate ca inaintea acestor reactii ale detinutilor au fost adevarate campanii mediatice pe tema situatiei penitenciarelor, si crearea unei asteptari in randul detinutilor referitoare la o potentiala amnistie si gratiere. Este adevarat ca este nevoie de imbunatatirea conditiilor din penitenciare, atat pentru detinuti cat si pentru personal. Daca insa motivul protestelor ar fi conditiile de detentie, actiunile de distrugere si incendiere nu sunt un argument in acest sens. Dimpotriva.

Rep: A jucat campania dusa de doua televiziuni de stiri vreun rol?
 
SD: Campania dusa de cele doua televiziuni impreuna cu celelalte componenete din trusturile media pe care le reprezinta are un rol important in provocarea acestor revolte si se dovedeste in fiecare zi ca prin mediatizarea excesiva este urmarita extinderea la nivelul intregului penitenciar. Situatiile sunt prezentate tendentios si unilateral, si fosti detinuti sunt prezentati pe post de repere morale si experti in sistemul penitenciar. Ori, nici instigatori ai unor actiuni de masa care au dus la distrugeri si traume psihice si fizice majore, si nici condamnati pentru infractiuni cu daune de zeci de milioane de euro nu pot avea aceasta calitate.”

Deci pentru ăsta, înalt funcționar al statului(apropo, cine l-a selectat, l-a pregătit și l-a pus acolo n-ar trebui să dea niște explicații, alături de dobitoc, pentru ceea ce se întâmplă în pușcării?), nu mizeria din închisori e problema, problema o reprezintă presa, care dezvăluie această mizerie. Evident, până la urmă Voiculescu e vinovat. Singur. El, miniștrii justiției,sistemul judiciar, n-au nicio vină. Vinovați sunt deținuții, care nu vor să moară dracului în liniște! Iar acum omul este expert în domeniu, lingându-și deștele înmuiate în banii europeni destinați îmbunătățirii situației deținuților. 

Este evident că statul, prin ministrul Justiției și prin aparatul de propagandă deținut de servicii ne vinde imaginea unui non-eveniment: deținuții n-au a se plânge de situație, care este mai bună ca oricând, și dacă n-ar fi televiziunile infractorilor, ar fi și mai bine. Acest stat poate fi definit drept criminal. Faptul că stalinismul gândirii și acțiunii unor indivizi precum ticălosul ăsta este vopsit în europenism nu are cum schimba esența sa criminală. 


Cenzura imbecilă a Facebook


Imbecilitatea atinge cote insuportabile în cretinosferă. Colcăie FB de fotografii pornografice. Pe care tovarășii cenzori nu le văd. În schimb această fotografie(apărută, culmea! în URSS, fără probleme, în 1970), a lui Serghei Vasiliev, nu poate să apară, pentru că e nuditate cu conotații sexuale! Știu cenzorii altă metodă prin care se înmulțesc oamenii? Ideea de maternitate le dă frisoane? E incorectă politic? Nu înțeleg. Una peste alta, boii mi-au blocat contul! Un sincer ”Sictir!”  

PS: cât sunt blocat, am să postez pe blog. Dacă aveți chef să vedeți ce câmpi mai bat, treceți pe aici. Mulțumesc!

sâmbătă, 9 iulie 2016

România neterminată


Azi România a primit o binemeritată palmă, la summitul NATO de la Varșovia. O palmă pregătită de cei mai bine de zece ani de inacțiune, ani în care niciunul dintre angajamentele luate în procesul de aderare și la semnarea Tratatului cu Organizația Atlanticului de Nord nu a fost îndeplinit. Lipsa de cuvânt se întoarce acum împotriva noastră. Am crezut că, dacă trimitem niște soldați, să-și lase oasele prin Irak și Afganistan, asta ține loc de îndeplinirea celorlalte angajamente, și restul va veni de la sine. Nu vine. Iar acum primim nota de plată pentru prostie și pentru ticăloșie, pentru lașitate și pentru ipocrizie, dar mai ales pentru slugărnicia în relațiile cu americanii. Nu, faptul că ne-am situat fără nicio rezervă de partea Washingtonului nu ne-a adus nimic bun. Nici măcar din partea americanilor. 

Aș vrea să fiu cât se poate de bine înțeles. Sunt un om de stânga. Cheltuielile militare, făcute în dauna cheltuielilor sociale, într-o țară săracă, precum România, sunt o crimă. Doar că România se găsește(s-a pus) într-o situație extrem de periculoasă, refuzând să mai investească în echiparea armatei și în industria de armament, în momentul cel mai prost cu putință, adică în momentul în care a făcut trecerea la armata de profesioniști. Adică trecerea de la număr la calitate. Și ce avem acum? Nici număr, nici calitate. Dacă ne raportăm la nivelul de echipare din 1989, cel de acum este net inferior, la toate categoriile de armament. Cercetarea-dezvoltarea, și producția de armament, la fel, sunt la pământ. Achizițiile sunt făcute haotic, nu există un plan de procurare/introducere în fabricație a armamentului și echipamentelor necesare armatei române. Nu există o viziune despre viitorul ei, despre misiunile ei, despre felul în care vom coopera cu alții în sânul NATO. 

Ce am obținut la Varșovia? Nimic! Pentru că nimic este promisiunea că niște trupeți polonezi și bulgari se vor adăuga celor români, într-un soi de brigadă NATO, fără NATO. Povestea ”flotei NATO în Marea Neagră” este o bilă neagră pentru o politică externă românească aflată, practic, în agonie. Nu am înțeles nimic, nu am construit nimic, nu ne-a sprijinit nimeni inițiativa. Nici în altele nu ne-au sprijinit, pentru că nu am știut să construim alianțe. Și pentru că nu știm să construim proiecte. 

România trebuie să-și reconstruiască armata. Nu pentru că ne amenință rușii, ci pentru că reforma începută odată cu aderarea nostră la Parteneriatul Pentru Pace, a fost întreruptă odată cu venirea lui băsescu la Cotroceni. Acum armata nu este nici cal, nici măgar. Și nici măcar catâr nu este. Sunt câteva unități care au capacitate de luptă, dar n-au cu ce lupta, restul sunt doar pe hârtie. Iar dacă noi nu știm ce vrem să facem cu armata, de ce ar ști alții? Americanii sunt mulțumiți că există niște unii cu care se înțeleg cât de cât, și cărora, la nevoie, să le dea niște arme, să lupte pentru ei. Dar asta nu înseamnă că România și-a asigurat securitatea. Dimpotrivă. Cum spuneam, pericolul nu sunt rușii, pericolul este reprezentat de reforma neterminată a armatei. 

Nu avem un proiect despre integrarea României în NATO. Am avut unul pentru admiterea României în NATO. Am crezut că acela a fost suficient. Nu e. Și asta ne duce la altă problemă: reforma neterminată în materie de integrare europeană. Și aici ne-am mulțumit să aderăm, după care n-am mai făcut nimic. Iar acum, cu Brexitul, ne trezim în fața unui adevărat cutremur în sânul Uniunii, care schimbă radical datele problemei. Și ce răspuns dăm noi? Facem planuri pe hârtie despre ceva ce nu mai există. Pentru că Uniunea aia Europeană în care vrem noi acum să ne integrăm, după aproape un deceniu de la aderare, nu mai există. Dar noi ne purtăm ca și când ar mai exista. 

România este un proiect neterminat. Și așa o să rămână. Pentru că ne apucăm de ceva, după care ne plictisim, lăsăm baltă ce am început, și ne apucăm de altceva. Care ceva eșuează și el, din nepăsare, proastă organizare, lipsă de viziune.  

De ce ne-ar lua în serios, în aceste condiții, vreun membru al UE sau al NATO? Se pot baza pe o țară care nu știe ce vrea, și nu duce la capăt niciun proiect, care nu-și respectă angajamentele? Ori terminăm ce am început, ori vom fi în continuare copilul tâmpit al ambelor organizații. Noi alegem. Dar să nu mai facem crize când toți ne întorc spatele. Merităm tot ce ni se întâmplă!

joi, 7 iulie 2016

EXA I a


Pentru cine nu știe, Exa I a este un aparat de fotografiat fabricat în RDG între 1964 și 1977. A fost primul meu aparat de fotografiat, și ar fi funcționat și acum, dacă fiu-meu n-ar fi avut sinistra idee să-i dea peste cap sistemul de avans al filmului. Aș vrea să-l repar, dar mă tem că nu mai găsesc pe nimeni s-o facă, sau, dacă găsesc, reparația să mă coste cât un aparat digital cu performanțe chiar bune.
Mi-a amintit de el viscolul de afară. Era în decembrie 1969, și taică-meu pleca în prima lui delegație ”afară”, în RDG. Eram în clasa a noua, abia începusem liceul, la Slatina, la ”Ion Minulescu”. Am plecat din Slatina spre București pe o vreme superbă, geroasă, dar cu mult soare. Eram înainte de vacanță și, sincer, aș fi avut și altele de făcut decât să merg cu el la aeroport. Dar drumul avea un scop: baterea la cap. Trebuia să-l conving, pe ultima sută și ceva de kilometri, să-mi cumpere un aparat de fotografiat. E drept, ar fi putut să-mi cumpere o Smena din țară-era și mai ieftin-dar eu, ca tot românul, de acum, de atunci, și de mai mereu în modernitate, aveam încredere în lucrul bine făcut de nemți! 
Se pare că l-am convins. Adevărul e că, vremurile fiind altele, mai relaxate, delegația oficială-era condusă de cineva de la ”centru”, deci intrau primii în avion-aeroportul Băneasa o chestie minusculă, cu aspect de autogară mai spălată, l-am bătut la cap până la scara avionului, spre disperarea lui. Cei cu care pleca mă cam știau de zurliu, așa că nicio problemă. Doar taică-meu înghițea în sec și-și blestema în gând ideea de a mă lua după el la aeroport. Iar eu împușcam doi iepuri: știau și colegii ce-și dorea nebunul din dotarea scorțosului tată, așa că aveam susținători, când era vremea cumpărăturilor, și vedeam de aproape Bac-ul 1-11, proaspăt intrat în dotarea Tarom.
Am stat ca pe ghimpi vreo zece zile, cât a durat delegația. Margarete nu aveam, să le smulg petalele: ”Mi-l aduce, nu mi-l aduce, mi-l aduce, nu mi-l aduce!” Ca suspansul să fie total, nu m-am mai dus să-l întâmpin la aeroport: între timp se stricase vremea, era zăpadă și viscol. A venit, Dumnezeu știe cum, cu mașina de serviciu a unui coleg din Craiova, un Gaz, cu tracțiune integrală. Care avea un mic, foarte mic dezavantaj: era carosat cu pânză! Poate pentru ruși n-ar fi fost un așa mare dezavantaj...Trecem: pileală se găsea și la noi, deci au ajuns acasă relativ întregi, și relativ treji!
Abia intrat pe ușă, cum spuneam, relativ treaz, sigur euforic, deci neatent la ”bunele manere” ale zurliului de fiu-său, am trecut glonț pe lângă el și m-am lipit de valiză. O valiză nouă, nemțească, dintr-un superb carton, peste care era lipită o folie de plastic, cu aspect de furnir, un veritabil Trabant al valizelor socialiste. Valiza o am și acum; ei i se va alătura una, mai mică, a maică-mii, cumpărată peste vreo doi sau trei ani, în concediul petrecut de ei în același RDG. Un concediu de pomină!
Odată deschisă valiza, deasupra lucrurilor puse cam cu furca-taică-meu n-a fost niciodată un tip prea ordonat în privința asta, de vreme ce exista și o soție în dotare-trona cutia aparatului, alături de un set de filme ORWO, alb-negru și color, într-o cutie de prezentare. Urma să aflu că, printre altele, fuseseră și la fabrica de pelicule, și setul era un cadou de la firmă.
Am înșfăcat ”prada”, am deschis febril cutia, am încărcat un film în aparat(cred că era un 15 DIN, granulație fină, foarte bun în condiții de iluminare corecte), și m-am repezit afară, în viscol, să fac fotografii. Era undeva după 20 decembrie, spre Crăciun, deci. Orice ar spune unii sau alții, deși neoficial, sărbătorile de iarnă se respectau, printr-un soi de consens tacit, excepție făcând momentele în care partidul avea idei crețe. După 1964 și până prin 1980 nu a mai avut. Prin urmare la redacția ziarului local, ”Oltul”, parcă, unde taică-meu avea un prieten, fotograf, și unde mai pierdeam și eu ceva timp în atelierul lui, era lacătul pus. Așa că nu aveam unde developa.
După sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou, am dat buzna în laborator, să văd ce isprăvi am făcut. Din tot filmul, au ieșit două sau trei fotografii. Și acum vine legătura cu viscolul de afară. Una dintre ele era a unui stâlp de iluminat, în furtuna de zăpadă. Un soi de far în marea de zăpadă. Din păcate, fotografia aia, la care țineam foarte mult, a dispărut, alături de multe altele, în mutările ce au urmat. Mi-ar fi plăcut s-o pot posta acum, aici.
Am pus mâna pe carte, după acest prim eșec. Am învățat destule, de la prietenul nostru, fotograful, din cărți, de la alți amatori de fotografie. Numai că n-am avut niciodată un loc în care să pot face un mic atelier de developat și mărit. Depindeam de prieteni, sau de diverse cooperative. A urmat plecarea la facultate, trăitul prin cămine. După facultate, prin 82-83, revenit în București, la IAvB, am scos aparatul de la păstrare. Dădusem peste alți mușcați de pasiunea asta. Mult mai bine echipați decât mine: fuseseră la pregătire, în Anglia, și-și cumpăraseră aparate și obiective ca lumea. Bătrâna mea Exa își făcea datoria cum putea.Ne amuzam. Unii trăiau și din nunți-botezuri. Nu conta. Era un mod de a evada din lumea aia, în care nu ne simțeam nici prea comod, nici prea doriți.

Acum avem aparatele digitale. Poți vedea imediat ce-ai făcut. Dar nu mai există acea așteptare febrilă din laborator, când nu știai niciodată ce-o să iasă, sau cum o să iasă. Limitările tehnologice te obligau să fii creator. Regret că nu m-am ținut serios de asta. Nu regret însă că l-am convins pe taică-meu să-și cheltuiască diurna până la ultimul ban pe aparatul ăla de fotografiat...

duminică, 3 iulie 2016

Prin mizeria orașului


Ceva drumuri prin jurul casei. Cum ieși pe stradă, intri în oala cu supă. Aerul nu e atât fierbinte, cât foarte umed. O umezeală care amplifică mirosurile, într-un mod bizar. Și după o noapte de sâmbătă, numai bine nu miros străzile orașului, cu toată ploaia de azi noapte.
Nu-mi aduc aminte de când n-am mai văzut un covor de frunze moarte de la sfârșitul lunii iunie. Și, totuși, pe unde treci, zici că ești la sfârșitul lui august, începutul lui septembrie, nu în primele zile ale lui iulie. Pe spațiul public, tot mai puține flori. Iar cele existente sunt lăsate să se descurce cum or putea. Nu se mai văd, ca în alți ani, angajați de la firmele de salubritate, care să îngrijească spațiile verzi.
Creșterea numărului de smochini prin grădinile din centrul orașului este o surpriză. Și un semn clar al schimbărilor climaterice. Am și eu unul în curtea blocului. Și-i merge bine, să nu-i fie de deochi. E drept că fructele sunt unor nașpa, dar bănuiesc că i se trage de faptul că e mai mult la umbră. Sau poate că trebuie să crească mai mult. Habar n-am. Există, deci îi convine clima. Asta contează.
Sunt pline băncile din parcul Ateneului, cele din fața fostului magazin Eva și din fața fostului sediu al ONT Carpați, din Piața Amzei, de oameni ai străzii, care dorm pe ele, dar și de țigani care vin din jurul Bucureștilor(cei mai mulți din Dâmbovița) și fac pe parcagii. E un mare și primitor dormitor comun. Nici jandarmii, nici Poliția, nu-i mai deranjează. E ca și când ai muta apă cu o sită. Cred că unii au amenzi neplătite de sute de mii de lei. Noi! E lipsit de sens să mai prăpădești chitanțierul, dând alte amenzi, care nu vor fi plătite niciodată. Pur și simplu nu are nimeni ce le face. Indivizii știu asta, și-ți râd în nas. Cel mult riscă să spele mașinile poliției, la secție, să măture prin curte, și, evident, să fie scuturați de banii obținuți din parcarea Primăriei. Și pentru ”scuturat” au găsit leacul. Banii câștigați sunt colectați de indivizi care nu stau pe acolo, se țin departe de mâna lungă a ”oamenilor legii”. Trustul cerșetorilor, ca și trustul parcagiilor, nu sunt mituri urbane. Se fac averi din asta. Cu complicitatea ”organelor statului de drept”.
Orașul este trist, oricât ar încerca idioții care umblă cu tuburile de vopsea la ei să-l ”înveselească”. Le lipsesc și talentul, și imaginația. Este mai degrabă un reflex, un gest mecanic, după principiul ”niciun zid fără un desen tâmpit!” Nu am înțeles ce vor să transmită indivizii. Sincer, nu mă duce capul. Sunt atâția care practică arta asta. Dar indivizii se străduiesc să spună ceva despre ei, despre societatea în care trăiesc, despre viața omului obișnuit. Dacă tot e să imităm, s-o facem abia după ce-i înțelegem pe cei pe care îi imităm. Dacă se poate!
Se pare că singura idee de afaceri în oraș, în afară de cele imobiliare, este ”cârciuma”. După ce au fugit din Centrul Vechi cârciumarii s-au oploșit prin jurul Pieței Amzei. Tot prin clădiri mai mult sau mai puțin zguduite de cutremure și degradate în timp. Se văruiește de zor, se fac reparații de ochii lumii. N-aș zice că-i dă și pe ăștia imaginația afară din casă. În ăst timp spațiile de la parterul fostei Primării din Piața Amzei sunt ocupate cam în proporție de 30% Și se dă faliment în draci în zonă. Asta e!
Pistele de biciclete de pe Calea Victoriei, deși mai animate, tot aproape goale sunt. Evident că e nevoie de mai mult decât o potecă de asfalt, mărginită de borduri, pentru a face din bicicletă un mijloc de transport alternativ. Și, mă gândesc, pistele astea ar trebui să ducă undeva. Deocamdată există doar ca un semn că suntem și ”noi” la fel ca ”ei”. Supply side aplicat și în urbanism.
Nu cred că se va schimba ceva în următorii patru ani. Noua administrație nu are nicio șansă. Nicu Șordan veghează! N-a trecut săptămâna de la instalarea primarului general și a primarilor de sectoare, și USB a reușit să blocheze un proiect în desfășurare. Lucrări abandonate, care se degradează, mizerie, materiale care se fură, cheltuieli aiurea. Dar băieții au mai salvat ceva prin oraș. Să fie primit!

joi, 30 iunie 2016

Cum am petrecut sfârșitul liberalismului


Stați liniștiți, nu e vorba despre liberalismul clasic, deși, judecând după cum arată el în lume-și la noi-nici foarte zdravăn nu e, ca să fiu politicos. E vorba doar de perioada liberalizării, anii 60 și începutul anilor 70, regimului comunist din România. Pentru mine au fost niște ani binecuvântați, orice ar zice unii sau alții. Atunci m-am format, atunci am trăit aproape ca ”dincolo”, cu muzica acelor ani, cu filmele acelor ani, atunci am ieșit pentru prima oară din țară, poveste care s-a sfârșit brusc în 1974, după ce m-am întors din Franța, unde am fost cu niște prieteni. Se pare că fusesem mult prea liberal, după gusturile securistului grupului-care o fi fost ăla, sigur era un dobitoc sinistru, care n-a înțeles nimic!-drept pentru care adio pașaport, și-un praz verde! Bine, în amintirea frumoaselor vremuri de odinioară, nici acum n-am pașaport. La o adică, ce dracu să fac cu el? 

Sfârșitul liberalismului are legătură cu cinematografia. Trebuie să mărturisesc că, până la Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie, am fost un cinefil fanatic. N-am scăpat nimic din ceea ce merita văzut, indiferent ce a trebuit să fac pentru asta, inclusiv falsificarea biletelor pentru Cinemateca improvizată într-o sală din subsolul Palatului CFR, unde mergeam cu "detaşamentul vesel de femei", prietenele mele, însoţitoare de zbor la Tarom. Nu mai pomenesc de sala supra-aglomerată de la Muzeul Colecţiilor, care stătea să se prăbuşească peste noi, și unde prezenta Paleologu senior, a cărui prelegere despre Tarkovski rămâne de neuitat!

De unde mi s-a tras "microbul"? La Piteşti, unde m-am născut şi am locuit până prin 1968, casa noastră era peste drum de un cinematograf de modă veche, cu scaune din lemn, în care filmele rulau în buclă şi unde lumina se aprindea doar de două ori: la deschidere, şi noaptea, la închidere, şi de grădina de vară a cinematografului, unde vedeam filmele, cocoţaţi în copaci, vara, în miros şi fum de grătare şi de mititei, şi cu o cacofonie de şlagăre italieneşti la modă, toate produse de grădina de vară a restaurantului "Argeşul", cele două fiind gard în gard, şi împuşcături de Colt 45!

Aşa cum vă puteţi închipui, am început cu neo-realismul, adică "Hoţii de biciclete", "Roma, oraş deschis" şi cum maică-mea era fan Anthony Quinn, inevitabil, "La strada", cu Giulietta Masina. Am văzut, în cinematograful puchinos, care mirosea a dezinfectant, brandolină parcă îi zicea, toate filmele lui Fellini produse în anii 60, cu excepţia lui Satyricon, din motive pe care le ghiciţi. De departe "La dolce vita" a fost cel mai vizionat, iarăşi cred că bănuiţi de ce! Să nu-l uit pe Antonioni, cu Eclipsa, cu Deşertul roşu, pe care le-am înţeles mai târziu, dar mai ales cu Blowup, film care m-a făcut, dincolo de orice, să devin şi fan al muzicii rock. Bine, la asta a mai contribuit şi faptul că eram vecin cu Cornel Chiriac! De fapt, generaţia mea a prins, cum spuneam, valul liberalizării regimului, care a fost începută de Dej şi întreruptă brutal de Ceauşescu.

Şi acum, la subiect: eram la Bucureşti, în aprilie 1971, vacanţa de primăvară, faza pe ţară a olimpiadei de matematică. Probele se ţineau la liceul Mihai Viteazu, un loc sinistru, rece, pentru mine, care învăţam într-o clădire nouă, cu ferestre foarte mari, cu o curte imensă, din care se vedea viitorul cenuşiu al industrializării socialiste!

Cred că stăteam la un soi de internat, şi, între probe, eram pe Bulevardul filmelor. Am văzut în zilele acelea "Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?" şi "Butch Cassidy and The Sundance Kid". Devenisem fan Redford, după ce-l văzusem în "Desculţ în parc", deşi, mărturisesc, asta pentru că eram îndrăgostit de Jane Fonda!

Spre surprinderea mea, care făceam matematică în divizia"amatori", fără să mă omor prea tare, am fost oprit la Bucureşti, pentru baraj. După baraj se stabilea echipa României pentru olimpiadele internaţionale. Drept pentru care am hotărât să sărbătoresc, evident, pe Bulevardul filmului! M-am dus glonţ să revăd şi Caii, şi Butch. Spre disperarea mea, am aflat că au fost scoase din reţea. De ce? Tocmai se întorsese Ceauşescu din Coreea de Nord şi lansase "Tezele din aprilie", preambul la "Tezele din iulie", de la Neptun, cred.

Acel gest de cenzură a fost momentul divorţului meu de tot ce însemna PCR. La terminarea liceului, după banchet, am aruncat carnetul de membru al UTC, şi de atunci am evitat cu obstinaţie să fac parte din orice:UASCR, ODUS, sindicat, etc. A fost felul meu de a protesta. Şi da, am continuat să merg la cinematograf...

Pe scurt, aşa am petrecut eu sfârşitul liberalismului comunist. Şi aşa a început drumul meu spre ceea ce sunt acum: un liberal de stânga. 

Drepturi, libertăți și mofturi


Cred că ar trebui să medităm mai mult la evenimentele de la sfârşitul anilor 60, care au influenţat istoria, într-un mod mult mai profund decât ne închipuim. „Summer of love”, Martin Luther King şi Robert Kennedy, revoltele studenţeşti de la Paris, din mai 1968, invazia sovietică şi a celorlalţi aliaţi ai Moscovei, fără România, în R.S Cehoslovacia, în august 1968, discursul lui Ceauşescu din Piaţa Palatului, apoi aselenizarea şi festivalul de la Woodstock, în 1969. Sunt convins că, într-un fel sau altul, ecouri ale evenimentelor de care vorbesc au ajuns până la cei din noua generație. Dar pentru a le înțelege și a le aprecia, le lipsește contextul, pe de o parte, dar mai ales conștiința faptului că trebuie să lupți pentru drepturile și libertățile individuale și colective. 

Știu că poate fi abuzivă alăturarea, dar penibilul marș anual al homosexualilor și lesbienelor, de acum câteva zile, mi-a adus aminte de „Summer of Love”, un festival al muzicii folk, desfăşurat la San Francisco, care a avut un impact profund asupra vieţii americanilor. Dar nu numai asupra lor. Melodia lui Scott McKenzie, "San Francisco (Be Sure to Wear Flowers in Your Hair)" a fost adoptată şi în Estul Europei, fiind un soi de imn al străzii în timpul “primăverii de la Praga” şi un cântec de protest după invazia trupelor Tratatului de la Varşovia. Mişcarea hippie, apărută în anii 60 ai secolului XX se afirma ca un curent contra-cultural, protestatar, care, alături de alte mişcări, a generat, pe fondul războiului din Vietnam şi al luptei pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, o presiune pentru schimbare în societatea americană. Pe acest fond de re-evaluare a valorilor morale şi politice a fost posibilă afirmarea drepturilor şi libertăţilor homosexualilor şi lesbienelor. Nimic n-a fost simplu atunci. Dar fără implicarea celor din generația anilor 60, penibilii noștri n-ar putea umbla prin oraș cu pene roz pe târtiță. Ei nu luptă pentru ceva, ei vor să spună doar că sunt pe val, că e vremea lor. 

Am amintit aceste lucruri pentru a sublinia artificialitatea absolută şi penibilul unora dintre manifestările „societăţii civile” de pe malul Dâmboviţei, care intră în categoria „formelor fără fond”. Admitem că mişcarea gay este o contra-cultură, care îşi are justificarea ei. Dar ce mesaj vrea să ne transmită? E nevoie de noi drepturi şi libertăţi în România? Membrii comunităţii gay sunt discriminaţi prin Constituţie şi legi? Ce schimbări ar putea induce această contra-cultură în societate? Sunt întrebări care nu au primit răspuns nici cu ocazia „marşului”, nici după, în dezbaterea publică. De ce? Simplu. Marşul a fost, ca de obicei, doar o provocare, menită să demonstreze „intoleranţa” poporului român, „fundamentalismul” Bisericii Ortodoxe, pericolul ”legionar”(deși extrema dreaptă românească este tot mai bine structurată și mai prezentă în spațiul public, în siajul unor evoluții la nivel european) şi „nevoia” de a „investi” în organizaţiile care apără drepturile comunităţii gay.

 Formula este cunoscută şi „patentată”. Demonstrăm că România este „coruptă absolut” şi curg banii către ONG specializate pe „lupta anti-corupţie”. Demonstrăm că „justiţia” nu funcţionează, creşte finanţarea pentru ONG care se ocupă de „resurse juridice şi reforma sistemului.” Cu alte cuvinte, „funcţia” creează „organul” şi suge banul! Asta e, altă rimă n-am găsit! Acest tip de demers este bun pentru democraţie? Sincer vorbind, ne aflăm într-o fază de involuţie democratică, în care nu se mai pune , din păcate, problema unei extensii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci doar a obţinerii de privilegii pentru o serie de minorităţi extrem de vocale şi de influente, cum este, la nivel global, mişcarea gay. 

Într-unele dintre eseurile reunite în volumul ”Viitorul democraţiei”, Norberto Bobbio, jurist şi filozof italian, abordează subiectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti din perspectiva evoluţiei lor în timp. „Din punct de vedere teoretic, drepturile omului, oricât de fundamentale ar fi considerate ele, sunt drepturi istorice, adică născute gradual după bunul plac al circumstanţelor, marcate de luptele pentru apărarea noilor libertăţi de vechile puteri. Ele nu s-au născut toate odată, nici odată pentru totdeauna.” În viziunea sa, prima generaţie de drepturi şi libertăţi le cuprinde pe cele religioase, civile, politice şi sociale. A doua generaţie o reprezintă drepturile sociale, protecţia contra şomajului, accesul la educaţie, la sisteme de sănătate şi de pensii, etc. Lor li se adaugă acum o a treia, mult mai vagă şi mai eterogenă pentru a înţelege cu exactitate despre ce este vorba, din care cel mai cunoscut este dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, revendicat de ecologişti. Eventualele consecinţe ale manipulărilor genetice au născut deja cereri pentru drepturi de a patra generaţie, vezi dezbaterile legate de embrionii umani şi de celulele-matrice. 

Aceste cereri sunt adesea contrare: unele privesc ceea ce nu trebuie să facă puterile publice, statul, în general, celelalte privesc intervenţia şi protecţia statului, mai ales în domeniul social. Mai mult, spune Bobbio, „am pus în evidenţă proliferarea, pe care unii o consideră excesivă, a cererilor pentru noi recunoaşteri şi noi protecţii pe măsură ce luăm în considerare nu omul abstract, ci omul în diversele faze ale existenţei sale, şi în diversele sale stări…A vorbi de drepturi naturale, sau fundamentale, sau inalienabile, sau inviolabile, înseamnă să foloseşti formule retorice, care pot avea o funcţie practică într-un text politic, pentru a da un plus de forţă unei exigenţe, dar care nu au nici-o valoare teoretică şi sunt chiar complet deplasate într-o discuţie de teoria dreptului.” 

Cam pe aici se află comunitatea gay de la noi. Cere drepturi pe care nimeni nu le-a interzis, amestecă sfera publică şi pe cea privată într-un soi de ghiveci din care nimeni nu mai înţelege nimic. Şi mai este un lucru: de obicei se spune că dreptul meu încetează acolo unde începe dreptul tău. Din punctul meu de vedere, este o abordare falsă: dreptul meu începe acolo unde încep drepturile tuturor şi se opreşte acolo unde se opresc ale celorlalţi. Dacă sunt categorii care necesită o protecţie suplimentară, de acord cu acordarea ei. Dar pentru cei care confundă dreptul cu moftul nu există decât apelul la reţinere şi o revenire la bunul simţ comun.

marți, 28 iunie 2016

S-a rezolvat: nu se poate!


Acum, serios. Poate avea România un plan B, în cazul în care UE o ia grav la vale? Mă tem că nu. Niciuna dintre țările foste socialiste, asta însemnând și Polonia, și Ungaria, și Cehia, și Slovacia, și Bulgaria, și balticii, nu se poate descurca pe cont propriu, indiferent că unele par a fi mai dezvoltate decât celelalte. Niciuna nu mai are controlul asupra economiilor lor. Capitalul străin depășește copios capitalul autohton. Autonomia decizională a guvernelor naționale este redusă, cu toate încercările Budapestei și Varșoviei de a mai schimba câte ceva.
Niciuna dintre aceste țări nu ar rezista la un al doilea șoc de amplitudinea celui reprezentat de dizolvarea CAER, care, pentru cine nu știe, a fost imaginea în oglindă a CEE, deși, paradoxal, era mai democratică decât actuala Uniune. Motivele sunt două: existența alternativei, adică a Comunității Economice Europene, și faptul că exista dreptul de veto, pe care, până în 1989, România l-a folosit copios, atunci când nu-i convenea ceva. Acum nici nu mișcăm în front când mârâie la noi cineva de la Bruxelles, fie el și portarul de la intrarea în sediul Comisiei.
Ar însemna să ne pierdem, toți, piețele, la nici două decenii după o altă pierdere de acest gen. Dacă în 1989 toate țările din est aveau o structură a aparatului productiv care le-ar fi permis să se descurce în cazul unui astfel de șoc-n-au făcut asta pentru că decizia celor care au ”fermentat” căderea comunismului a fost aceea de a le structura ca pe niște piețe pentru aparatul lor productiv-acum nu mai au cu ce se descurca. Nu știu dacă ați observat, dar Cehia, Slovacia, Ungaria, România, parțial Polonia, sunt niște uriașe anexe ale industriei auto europene și internaționale. Un fel de țări mono-industriale.
De asta îi doar în cur de noi și de ce zicem noi pe ăia de la Bruxelles. Știu că nu avem ce face, că suntem ostatecii lor. Nu vom face nimic, pentru că nu putem face nimic. Punct. Și, judecând după ce a mai rămas din industria britanică, în curând englezii au să-i belească pe idioții care au avut sinistra idee să împingă lucrurile către Brexit. Într-un fel, și ei sunt prizonieri. Acestea sunt riscurile transferurilor de suveranitate fără niciun mecanism de control al felului în care este folosită ea de către cei cărora le-a fost cedată.
Avea dreptate Schulz: de când soarta imperiilor e decisă de niște gloate nespălate? Totul se petrece după plan, cu oamenii care ”știu” ce, cum, și când. Cum vă mai spuneam, pauza de democrație s-a sfârșit. Aveți grijă să nu faceți valuri: vă intră căcatul în gură.