vineri, 24 februarie 2017

Mână invizibilă, caut disperată creier!


„Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmăreşte numai propria lui siguranţă; iar îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul, el adeseori promovează interesul societăţii mai eficient decât atunci când încearcă să o facă în mod special.”(Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor") Această frază, scoasă din contextul epocii în care a trăit filosoful şi economistul scoţian, a devenit, mai ales în contextul războiului ideologic dintre cele două blocuri politico-militare, după cel de-al doilea Război Mondial, principalul argument în favoarea retragerii statelor din reglementarea economiilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel global. 

Faptul că blocul socialist avea performanţe inferioare „Lumii Libere” era pus pe seama „mâinii grele” a statului, care intervenea prea mult şi prea profund în economie, în timp ce „mâna invizibilă” se dovedea mai inteligentă decât statul. Dacă ar trăi, cred că Adam Smith, om inteligent şi profund, nu ar avea nici-o reţinere să-şi re-formuleze principiul, dacă asta a vrut să fie fraza cu pricina. În fond, lucrurile sunt mult mai complexe acum, decât în urmă cu două sute şi mai bine de ani. Poate că atunci, singură, „mâna invizibilă” reuşea să-şi facă „datoria”. Erau vremuri în care în ecuaţia economiei erau puţine variabile, şi dezechilibrele se reglau, într-un fel sau altul, de la sine. Dar dacă îl citim pe Dickens, avem mari îndoieli că lucrurile funcţionau satisfăcător în epocă. 

Mai poate fi invocată „mâna invizibilă” în zilele noastre? Bunul simt ne-ar obliga la oarece reţineri sau dubii justificate. Iar aceste dubii ar trebui să fie mai ferm exprimate tocmai în lumea anglo-saxonă. Pentru că, în contextul crizei financiare actuale, se evocă tot mai des Marea Depresie din 1929-1933, nu ar fi lipsit de interes să reamintim faptul că Marea Britanie şi-a pierdut statutul de mare putere globală fix în acei ani, când, în loc să urmeze exemplul New Deal, aplicat de verii lor de peste ocean, şi să-l citească pe John Maynard Keynes, un englez, totuşi! au preferat să aştepte ca „mâna invizibilă” să facă treaba pe care era obligat s-o facă statul. Keynes a diagnosticat incompetenţa fundamentală a economiei de piaţă de a-şi garanta o dezvoltare stabilă. În Statele Unite ale Americii, în dezbaterea din campania electorală se aud tot mai multe voci care cer un nou New Deal şi pun problemele pe care le are economia americană pe seama destrămării consensului creat de F.D. Roosevelt în anii 30-40 ai secolului 20 în legătură cu necesitatea şi legitimitatea intervenţiei statului în reglementarea economiei, inclusiv în domeniul cel mai sensibil al momentului, cel bancar. Ideea era: statul va salva băncile folosind bani publici doar cu condiţia obligatorie a respectării normelor de risc impuse de stat. Normal, pot fi cazuri de forţă majoră, altminteri se ajunge la naţionalizarea pierderilor din sistemul privat. 

Monetarismul şi politicile neo-liberale promovare de Administraţiile Ronald Reagan şi George Bush, dar şi multe dintre deciziile Administraţiei Clinton au erodat moştenirea New Deal. Una câte una, măsurile de securitate impuse de stat în domeniul bancar, financiar şi bursier au fost anulate, sau dacă nu, s-a admis constituirea unui sistem financiar paralel cu cel reglementat, cel care se află, de altminteri, în centrul actualei crize. Despre capacitatea „mâinii invizibile” de a gestiona complexitatea economiei globalizate se întreabă şi unul dintre cei mai cunoscuţi bancheri ai lumii, Jean Peyrelevade în „Capitalismul total”, o carte apărută în 2007 la PUF, în condiţiile în care capitalismul s-a impus ca model unic de organizare a vieţii economice mondiale. „Este un motiv în plus să privim cu atenţie dacă legile proprii ale economiei de piaţă sunt compatibile, chiar spontan coerente, cu interesul general al societăţii sau dacă, dimpotrivă, rămân contrare prin natura lor. În alte cuvinte, un anume optim social poate fi atins prin intermediul funcţionării naturale a aparatului capitalist, afirmării regulilor sale de guvernanţă şi comportamentului actorilor săi(acţionari, consilii de administraţie şi mandatari sociali)? Sau, dimpotrivă, divergenţa obiectivelor, ca să nu spunem destinelor, între partea cea mai evoluată a aparatului productiv şi ansamblul colectivităţii cetăţenilor cere ca reacţie o reglementare puternică, externă, suverană, a economiei de către factorul politic?... Niciodată nu am avut atâta nevoie de reglementare pentru a asigura echilibrul politic, etic, ecologic al dezvoltării planetei.” 

Asta o spune un mare bancher care joacă la nivel global! Bizar este că nici democraţii, nici republicanii nu se prea omoară să aducă subiectul reintroducerii unor reguli mai dure de reglementare a sistemului financiar. Consilierul economic al candidatului republican McCain este Kewin Hassett, coautorul unei cărţi, „Dow 36.000” în care se argumenta, extrem de serios, de ce indicele bursier Dow Jones trebuie să ajungă la 36.000 de puncte. Era în vremea bulei speculative a Dot.Comurilor, în anii 90. Când s-a spart bula( care, în paranteză fie spus, n-a dus indicele mai sus de 12-13.000 de puncte!), s-a ajuns pe la vreo 8000 de puncte! Şi acum se mai aud hohote de râs! Nici la democraţi nu se vede prea mult zel reglementator în domeniu: şi ei primesc bani de campanie, iar în schimbul lor trebuie să dea ceva, sau să nu facă ceea ce trebuie! Ca să rezumăm: crizele financiare cu repetiţie, care se răspândesc din ce în ce mai repede la nivel global, spun un singur lucru, care sună a anunţ publicitar: „Mână invizibilă, caut disperată creier!”

PS: din martie 2008, când a fost scris acest articol, nu s-a schimbat nimic. Chiar nimic! Nici măcar Dow Jones n-a ajuns la 36.000. Nevoia de New Deal e la fel de mare. Dar Trump nu e F. D. Roosevelt. Măcar ăla a avut un plan. Trump nu are niciun plan. Tot ce vom obține va fi creșterea resentimentelor și a frustrărilor. Până la explozia socială. Pe care ne-o facem cu mâna invizibilă, care nu-și găsește un creier.

Ghiveci de crize



Am găsit în memoria calculatorului acest text, scris prin 2007. Îl republic, pentru că, pe fond, este valabil şi acum. Ne plac crizele. Suntem dependenţi de crize. Nu mai putem trăi fără ele. Viaţa noastră ni s-ar părea fără sens dacă jurnaliştii nu ar mai avea ce crize pune pe prima pagină a ziarelor, sau despre care să trăncănească nişte tembeli de ambe sexe prin tocşouri. Dar ştiţi ce-i mai naşpa în toată această afacere? Suntem cei mai proşti gestionari de crize!
Aşa că serviţi o porţie de ghiveci de crize. Cum spuneam, e mai vechi, dar e în termenul de garanţie şi se poate consuma.


România este, mai nou, ţara crizelor. O ducem din criză în criză. Criza locurilor în grădiniţe. Criza medicamentelor. Criza apei potabile. Criza sistemelor de irigaţii. Dar „mama tuturor crizelor”, criza supremă, „Criza” cu majusculă este, evident, criza politică. Un marţian care ar face regretabila eroare să aleagă România pentru a înţelege cum funcţionează un stat de pe a Treia Planetă de la Soare ar putea trage eronata concluzie că pentru pământeni criza este starea naturală a sistemului şi instrumentul predilect de gestionare a treburilor publice. 

Dacă va avea timp şi nervi suficienţi de tari, extraterestrul nostru nu foarte ipotetic, de vreme ce inevitabilii cercetători britanici profeţesc că ne vom întâlni cu ei peste vreo zece ani, va realiza care este deosebirea între o criză reală şi una fabricată şi va înţelege şi riscurile conducerii prin crize. Totul este ca el să nu ne fie oaspete pentru că pe planeta lui tocmai se consumă o criză şi el a plecat hai-hui prin galaxie, în ... Congo! Lăsând gluma la o parte, Traian Băsescu s-a transformat într-un soi de Diogene care caută, de când a ajuns - nechemat! - în politică, adică de ani buni, crizele cu lumânarea. Iar când nu le găseşte, le inventează. 

Aşa cum alţii colecţionează fluturi(nici-o aluzie, deşi Traian Băsescu are un Flutur în „insectarul” lui politic!) domnia sa colecţionează crize. Îi plac la nebunie! Atât de mult le iubeşte, încât a făcut din ele instrumentul exclusiv de care se foloseşte pentru a guverna. S-a creat o întreagă mitologie în acest sens: Traian Băsescu, magistralul producător şi gestionar al crizelor, marele „dresor” de crize, cel care le îmblânzeşte cu vorba şi cu fapta. Dar este cu adevărat Traian Băsescu „stăpânul crizelor”? Şi dacă da, noi ce avem de câştigat de pe urma acestor crize? Spuneam, nu de mult, că guvernarea prin crize are prea puţine avantaje şi prea multe costuri, de natură politică, economică şi socială. Odată declanşată, o criză nu este o bucurie pentru nimeni, pentru că ea indică existenţa unor disfuncţionalităţi de sistem, care au permis apariţia ei. Asta în cazul crizelor „naturale”, ca să zicem aşa. De fapt, stat, guvern, administraţii centrală şi locale sunt tot atâtea mecanisme de gestionare, pe diverse paliere, a crizelor „naturale”. 

Din aceste crize se învaţă, ele generează schimbări în sistem, noi reguli şi mecanisme de gestionare. Crizele „induse”, artificiale, sunt, din punctul de vedere al mecanismelor de gestionare, un non - sens. Pompierii nu există pentru a provoca incendii, după care să le stingă, pentru a-şi dovedi utilitatea. Ei au ca principală sarcină prevenirea crizei, adică a incendiului, şi abia apoi gestionarea ei, adică stingerea incendiului. Traian Băsescu, ca şef al statului, prin rolul constituţional de mediator între stat şi cetăţean, în sensul larg al termenilor, are drept principală atribuţie „de serviciu” prevenirea crizelor. Asta intră în conflict cu modul său de a concepe acţiunea politică: adică atingerea obiectivelor prin generarea artificială de crize, indiferent de costuri. 

Dacă analizăm cariera sa politică şi modul său de acţiune, vedem că este un mediocru gestionar de crize. Din criza pe care a provocat-o în timpul guvernării CDR, PD, partidul său, a ieşit extrem de şifonat, scorul său electoral fiind doar de circa 7%, iar Petre Roman a obţinut la alegerile prezidenţiale doar circa 3%. Asta în condiţiile în care Traian Băsescu era Primar General al Capitalei şi vedetă mediatică! Crizele, de fapt confruntările cu Consiliul General, dominat de PSD, şi cu guvernul condus de Adrian Năstase, pe care le-a provocat şi le-a alimentat permanent cât a fost Primar General au dus la blocarea celor mai multe dintre proiectele pe bucureştenii le cereau şi le socoteau prioritare. Performanţa lui a fost la fel de nesemnificativă şi după ce alegătorii i-au dat ceea ce a cerut: primarii de sectoare şi Consiliul General. Ca urmare a acestor crize, pe care le-a gestionat catastrofal, bilanţul său ca Primar General este unul practic nul. Pentru noi. 

Pentru domnia sa, bilanţul este pozitiv: nu doar i-au „ crescut” peste noapte două vile în proprietate, dar şi conturile familiei s-au rotunjit binişor. Iar ca bonus a primit Cotrocenii! Primul lucru pe care l-a făcut atunci când a ajuns şef al statului a fost să provoace o criză, invalidând practic rezultatul alegerilor parlamentare şi numindu-l pe acum mult hulitul Călin Popescu Tăriceanu în funcţia de premier, ignorând faptul că PSD ar fi fost îndreptăţit să formeze guvernul. A urmat un val de crize, de la evocarea alegerilor anticipate la nici zece zile de la formarea Guvernului, considerarea PC „soluţie imorală”, la presiunile pentru schimbarea şefilor celor două Camere ale Parlamentului şi aşa mai departe. Totul a culminat cu încercările de-a dreptul disperate de a-l îndepărta pe Tăriceanu din fruntea guvernului. 

Şeful statului a intrat într-o logică a confruntării cu orice preţ, ca atunci când era la Primărie, doar că acum lucrurile sunt cu mult mai grave şi mai periculoase, pentru că se schimbă scara la care se repercutează consecinţele crizei. Acum întreaga naţiune, nu doar bucureştenii, sau cei din PNŢ-CD, are de plătit preţul nechibzuinţei prezidenţiale. Traian Băsescu provoacă permanent crize pentru un motiv cât se poate de simplu: nu are nici capacitatea, nici instrumentele adecvate pentru a le gestiona eficient. De fiecare dată când una dintre crizele pe care le-a provocat scapă de sub control sau riscă să-l penalizeze, în termeni de imagine în rândul opiniei publice, inventează una nouă, pe care, dacă nu o mai poate gestiona, o înlocuieşte cu alta. Sistemul acesta de escaladare a crizelor nu poate funcţiona la nesfârşit. 

De fapt, Traian Băsescu a ajuns la capătul liniei. Singura criză pe care o mai poate provoca ar fi o lovitură de stat, care să ducă la suspendarea Constituţiei, dizolvarea Parlamentului, a garanţiilor privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, etc. Cea mai bună dovadă că în actualul cadru constituţional nu mai are ce crize provoca este eşecul răsunător al consultărilor politice convocate de el vineri, 8 iunie 2007, la Cotroceni. „După consultările cu partidele politice, din data de 28 mai a.c., am constatat că majoritatea acestora refuză soluţia democratică garantată prin organizarea de alegeri anticipate. În aceste condiţii, vă supun atenţiei propunerea de a identifica împreună un Premier care să prezinte Parlamentului o echipă guvernamentală axată pe reprezentanţi ai PNL-PD-PLD. Viitorului Prim-ministru îi va reveni obligaţia de a negocia o majoritate parlamentară clar asumată.” Acest paragraf din invitaţia adresată partidelor politice este mai mult decât suficient pentru a justifica o nouă suspendare şi un nou Referendum pentru destituirea sa! România are deja un premier care, până când nu va fi revocat prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, este perfect legal şi legitim! 

Traian Băsescu nu poate schimba premieri ori de câte ori i se năzare lui, iar Guvernul este controlat de Parlament şi nu şeful statului. Preşedintele României nu poate construi majorităţi parlamentare pe hârtie, ignorând realităţile din Parlament. Pentru oricine este clar că soluţia PNL-PD-PLD este o utopie! Cele trei partide se urăsc sincer şi temeinic, graţie domnului Traian Băsescu, făcătorul de scandal prin excelenţă! Ar rezulta tot un guvern minoritar, care nu va avea sprijinul celorlalte partide, pentru că Traian Băsescu a reuşit să încaiere pe toată lumea cu toată lumea! Dar şi mai grav, oamenii pe care i-ar promova Traian Băsescu sunt de departe un contra-exemplu de „reformare” a clasei politice. Că doar nu or fi cine ştie ce „prospături” Stolojan, Berceanu, Blaga, Flutur şi compania! 

Demagogia domnului Băsescu devine de-a dreptul indecentă şi chiar ajungem să ne simţim jigniţi, pentru că suntem luaţi de proşti, ceea ce nu e cazul! Pe de altă parte, nu am înţeles ce au căutat la Cotroceni partidele care au votat suspendarea lui Traian Băsescu pentru încălcări ale Constituţiei. Că partidele din aşa-zisa „coaliţie anti – prezidenţială” nu au reuşit să explice românilor de o manieră coerentă şi convingătoare motivele lor e una. Faptul că Referendumul a invalidat suspendarea nu înseamnă că lucrurile s-au rezolvat şi că Traian Băsescu a reuşit să convingă populaţia că este un exemplu de respect faţă de Constituţie! Nu, pur şi simplu ne-am întors de unde am plecat când s-a evocat posibilitatea suspendării şefului statului: fiecare o ţine pe a lui. 

Să te faci complice la încălcarea Constituţiei este la fel de grav ca şi încălcarea ei. Să te duci la Cotroceni ca să ai de unde veni, legitimând astfel un act anti-constituţional, este un mod stupid de a demonstra, cum declara domnul Titus Corlăţean, secretarul general al PSD, „respect şi curtoazie” faţă de o instituţie. Clasa politică s-a lăsat târâtă în acest ghiveci de crize politice dintr-o teamă de-a dreptul iraţională de a intra în competiţie cu Traian Băsescu. Nici acum nimeni nu îndrăzneşte să-i spună, serios şi argumentat, şefului statului că tot ce-i prea mult strică. Glumiţele infantile ale premierului, gen învăţăturile lui Tăriceanu către „plodul” de la Cotroceni sunt hormonale, nu raţionale. 

Traian Băsescu nu este nici trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, nici un Superman. Este un politician la fel de mediocru şi de lipsit de orizont ca marea majoritate a politicienilor români. Doar că el are o firmă de PR mai bună. Dacă asta e problema adversarilor lui, să-şi schimbe firma de PR şi să comunice mai bine cu cetăţenii. Dar acest circ nu mai poate continua! Traian Băsescu a reuşit să creeze o criză care nu are soluţie în sistemul constituţional actual. Este, trebuie să recunoaştem, o mare performanţă, poate unică în istoria post-decembristă. Dar nu va reuşi performanţa de a o rezolva. Soluţiile nu mai au cum veni de la Cotroceni. Traian Băsescu a aflat şi el acest lucru, iar asta îl face extrem de nervos şi de incoerent în ceea ce inteprinde. 

Cum nimeni nu doreşte alegeri anticipate, Moţiunea de Cenzură depusă de PD nu va trece la vot. Iar cum PSD este, la rândul lui, într-o criză de proiect în acest caz, ca de altfel în cele mai multe cazuri în ultimii doi ani, criză generată acum de dorinţa mafiei politice de la Cluj de a scoate castanele din foc cu mâna partidului în folosul prietenilor din PD, am paria că nu va depune o Moţiune de Cenzură, nici în următoarele zile, nici la toamnă. Paradoxal, PD şi PLD au cel mai mult de pierdut, deşi se dovedesc extrem de virulente ca partide aflate în Opoziţie. Sunt prea legate de Traian Băsescu şi eşecurile sale sunt şi eşecurile lor. 

Faptul că nu a reuşit să-l dea jos pe Tăriceanu este o mare bilă neagră pentru Traian Băsescu. Nici PSD nu va sta prea pe roze. PD şi PLD vor face din el ţinta lor preferată, iar presa aservită lui Traian Băsescu îl va toca mărunt. Astea se vor adăuga subminării din interior a partidului de către cei din „Grupul de la Cluj”, ceea ce va duce la creştea presiunea asupra lui Mircea Geoană, fie pentru demisie, fie pentru înlocuirea lui în cadrul unui nou Congres extraordinar. 

Toată lumea pierde de pe urma modului discreţionar şi anti-constituţional în care Traian Băsescu îşi exercită mandatul de şef al statului. Dacă el şi Călin Popescu Tăriceanu chiar sunt patrioţi şi chiar le pasă de interesul naţional, de poporul pe care îl tot invocă şi în numele căruia pretind că vorbesc, atunci demisionează simultan şi se retrag pentru o vreme din viaţa politică. Este singura ieşire din acest ghiveci de crize, de care ne puteam lipsi bucuroşi. Dar nu avem noi norocul ăsta!”

Schimbând numele Președintelui României, actorii politici sunt aceeași ca în urmă cu zece ani, iar guvernarea prin crize duduie, ca de obicei. Ca și lui Traian Băsescu, și lui KWI i se pare că este ”stăpânul crizelor”. Și și-a oferit câteva în cele nici trei luni trecute de la alegerile parlamentare din 11 decembrie. L-a chemat pe Tăriceanu la Cotroceni, să-l rupă de PSD și să formeze o nouă majoritate parlamentară. A refuzat nominalizarea propunerii de premier, formulată de majoritate. A dat buzna peste Guvern și a scos lumea în stradă pentru o presupusă intenție de ”amnistiere a corupților”. S-a pus în fruntea demonstranților, care scandau slogane fasciste, vezi ”ciuma roșie”. A generat noi fracturi în societate. A refuzat sistematic să promulge legi, inclusiv Legea Bugetului. A făcut presiuni asupra CSM și a Avocatului Poporului, pentru ca acestea să atace o OUG la CCR, iar Curtea le-a spus că n-au nicio treabă cu asta. 

Doi iresponsabili, pentru care interesele lor sunt deasupra interesului cetățenilor. Și nimeni nu-i poate atinge nici cu o floare. Sunt vacile sfinte ale sistemului securist, sistem care este blestemul României. Asta e! Dans, idioților!

marți, 21 februarie 2017

Adevărata miză a ”Revoluției Luminii”.


Pentru proști: Guvernul, odată învestit de Parlament, NU mai este guvernul unei majorități politice, aceea care a dat votul de învestitură. Este Guvernul României, așa cum Iohannis, după ce a jurat cu mana pe Biblie, în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, este președintele României, nu al lui madam Burghiu-Bej sau al lui Năuca Curcanu.
Ceea ce face DNA în cazul cercetării Guvernului în cazul OUG 13 este un act de înaltă trădare, o gravă atingere adusă interesului național, o amenințare la adresa siguranței naționale. De ce? Simplu. Obiectivul acestui act profund ilegal și anticonstituțional nu este ”aflarea adevărului”, câtă vreme Guvernul nu a încălcat nicio lege, și nici Constituția, e reducerea capacității guvernului de a gestiona țara, cu tot ce înseamnă asta, și anularea capacității lui de negocierea cu partenerii noștri din UE și din NATO. Asta într-un moment în care UE trece printr-o criză profundă, și trebuie să se schimbe radical, după ieșirea Marii Britanii din Uniune.
România a ajuns prizoniera unei demente, pe care nimeni nu poate s-o înfrunte. De ce? Pentru că e apărată de ”americani”? Ne resemnăm cu gândul că politica țării-de care depinde viața noastră, tefelei sau bășinoși, la grămadă-este decisă de o trădătoare? Pentru că asta e Kovesi, în cazul în care a fost recrutată de o putere străină, și execută ordinele acelei puteri. Dar chiar este apărată de americani, sau ne aflăm în fața unui lucru și mai grav?
Dacă șefa DNA este nu agentul unei puteri străine, ci al unui grup privat de interese, și este apărată de el, inclusiv prim provocarea de revolte și mișcări de stradă? Dacă ”Revoluția Luminii” nu este decât o încercare de a prelua puterea în România, în numele acestui grup de interese?
Și dacă este așa, iar SRI nu face nimic pentru a pune capăt acestei situații de o gravitate fără precedent, putem să ne gândim că și SRI este ”privatizat”, și protejează interesele aceluiași grup, care o controlează pe Kovesi.
Cine poate răspunde la întrebările astea, dacă cei care ne apără ne vând, pentru treizeci de argint? Pentru că eu nu cred serios că vreo putere, prietenă sau dușmană, își poate permite să acționeze așa într-un stat (oarecum) suveran. Nu ar vrea să creeze precedente, și nici resentimente în România, resentimente care le-ar afecta interesele legitime, și oficiale, în țara noastră.
Ambasadorul Klemm, ca și alți dobitoci ca și el, ar face bine să se trezească, să scoată nasul din curul Lulutzei, și să nu permită-dacă vor să-și protejeze propriiile interese aici-preluarea puterii în țară de acel grup de interese private. Asta e o amenințare și pentru țările lor, dar și pentru ansamblul celor două instituții, UE și NATO. ”Strada”, odată pornită, îi poate lovi și pe ei, și țările lor. Washingtonul nu are frisoane după ceea ce s-a întâmplat după victoria lui Trump? Bun, nu le place Trump. Dar el e, până una-alta, încarnarea statalității americane. Vor s-o slăbească? Să alimenteze mișcările centrifuge din federația americană? La fel și europenii.
Deci, cum facem? Ne lăsăm dominați de resentimente, cu riscul de a ne pierde țara? Nu vor mai fi corupți într-o Românie ciuntită? Vom trăi mai bine? Avem la ce ne gândi, dacă ne-a mai rămas vreun neuron în stare de funcționare...

luni, 20 februarie 2017

Democrația la răscruce


Carlos Ghons, patronul de la Renault, spunea, în urmă cu ceva vreme: "Criza financiară se va transforma în criză economică, apoi în criză socială şi, în fine, în criză politică." Deja criza politică a luat-o înaintea celorlalte crize, în Grecia, în Italia, Spania, dar și în sânul UE, grav zdruncinată de consecințele Brexitului. De fapt, criza politică se întinde în tot Occidentul, fără a ocoli SUA. Victoria lui Donald Trump n-a rezolvat nimic, doar a adăugat un nou set de probleme-și de conflicte!-celor existente deja în Statele Unite.

Întrebarea mea este, în cazul crizei politice, legată de natura ei. Va fi o criză ordinară, în sensul în care se cere o schimbare a guvernelor, fie prin alegeri anticipate, fie prin schimbarea majorităţilor guvernamentale, fie prin formarea de mari coaliţii? Cu alte cuvinte va fi o criză ce se va desfăşura în limitele democraţiei şi statului de drept, sau va fi una care va pune în discuţie democraţia şi statul de drept?

Deşi nu-mi doresc, am sentimentul că această criză politică va fi una care va pune în discuţie sistemul democraţiei reprezentative. Oricum democraţia reprezentativă este în criză din anii 70-80 ai secolului trecut, iar, paradoxal, prăbuşirea comunismului nu a fost o oportunitate pentru rezolvarea crizei, ci un factor agravant al crizei democraţiei reprezentative.

Exportul de "democraţie" a fost cea mai mare eroare a Occidentului, pentru că ţărilor din Est li s-a impus un model democratic nu doar inadecvat condiţiilor lor şi stării de extremă slăbiciune a societăţilor civile din zonă, ci şi aflat în pierdere de viteză, pus la îndoială, pe motiv de lipsă de performanţă, în chiar ţările exportatoare.

Cel mai mare rău în acest caz l-a făcut viziunea de tip "sfârşitul istoriei", care a împiedicat orice efort de a construi alternative, de a schimba sistemul, de a-l face mai robust la crize şi şocuri externe.

În ultimii 20 de ani, după elanul provocat de prăbușirea comunismului, am asistat la o retragere accelerată a cetăţenilor din spaţiul public, la diminuarea dramatică a sprijinului popular pentru partide şi politicieni, de transformare a politicienilor în cârpe de şters pe jos pentru jurnalişti, pentru "societatea civilă", la fragmentarea accelerată a puterii politice, la dezarmarea statului şi la transformarea lui din organizator al coeziunii sociale la un contemplator al destructurării sociale.

Democraţia are acum atractivitatea unui cadavru în descompunere. Mai vorbeşte cineva de ea, mai interesează pe cineva erodarea zilnică a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti? Toate aşa-zisele democraţii sunt, de fapt, forme fără fond, amintiri ale unor vremuri în care se lupta şi chiar se murea pentru democraţie, pentru valorile ei, pentru drepturi şi libertăţi civice.

Mulţi cred că ceea ce s-a întâmplat în SUA este un semn că democraţia este încă vie şi se poate regenera. Mă îndoiesc profund! A fost doar furia unora de a-l sancţiona pe Obama pentru cei opt ani de capitalism de cumetrie, războaie tembele, dispreţ faţă de agenda publică şi aservire a statului intereselor private. Globalismul lui tembel, progresismul lipsit de sens, privilegierea unor minorități și defavorizarea majorității Americii profunde, toate astea au îngropat speranța pusă în el, la începutul primului său mandat. Dar nu am nici cel mai mic motiv să cred că Trump reprezintă "schimbarea". El nu va face decât să accentueze criza politică, și prin ricoșeu, să inducă noi tensiuni în economie și în societate.

Aşa că vom avea mare noroc dacă această criză generalizată a capitalismului, care nu mai poate fi gestionată, va mai lăsa măcar un simulacru de democraţie în urma ei. Pentru că democraţia va fi prezentată drept vinovată de ceea ce s-a întâmplat, şi terenul pentru acceptarea unor regimuri politice autoritare este deja pregătit: partidele sunt compromise, statul de drept este şi el compromis şi adus la neputinţă, cetăţenii s-au transformat în indivizi şi societatea în gloată, nu mai există lideri, dar mai ales nu mai există alternative. Pentru că, sfârşindu-se istoria, nimeni nu şi-a mai bătut capul să le formuleze şi să le prezinte oamenilor.

În fond, era logic să se întâmple aşa. Lumea a fost doar aparent scindată în timpul Războiului Rece. Totalitarismul şi democraţia au fost doar formele unuia şi aceluiaşi sistem politic, născut şi dezvoltat odată cu Revoluţia Industrială şi cu generalizarea economiei de piaţă şi a capitalismului. În timp, ele s-au dovedit interschimbabile, s-a trecut rapid de la democraţie la totalitarism şi invers, matricea fiind cam aceeaşi: partid, partide, alegeri, Parlament, cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi, mai mult sau mai puţin respectate, etc. Prăbuşirea comunismului era doar începutul descompunerii sistemului, urma, logic, şi capitalismul, ambele cu ghilimelele de rigoare.

Democraţia nu este starea naturală a sistemului, din păcate. E o construcţie ideologică, şi îşi are şi ea un timp de viaţă. Câtă vreme oamenii cred în ea, trăieşte şi funcţionează. Când nu mai cred, moare. Noi mai credem în democraţie? Judecând după profunda durere în cot, pe care o resimţim văzând cum nu ne pasă de cererile ”srăzii” de distrugere a politicului și Parlamentului, și cum sunt glorificate instituțiile de represiune, s-ar zice că nu. Şi atunci, de ce ne-am mira că 73% dintre români ar aproba un regim dictatorial, fără alegeri, fără Parlament, partide şi alte moftiri democratice?

Şi încă ceva: lumea a avut noroc, în anii care au urmat marii crize din 1929-1933, că în SUA a fost la putere Roosevelt, care a salvat democraţia, prin implicarea statului în gestionarea economiei şi societăţii. Cine va fi noul Roosevelt? Deși cu un discurs de tip New Deal, Trump nu are datele pentru așa ceva. Şi mai ales, chiar şi prin implicarea statului(presupunând că ar mai şti şi ar mai avea cu ce instrumente să intervină) mai poate fi salvat sistemul, implicit şi democraţia?

Să distrugi un sistem e ușor. Este aproape imposibil să pui în locul lui unul care să nu sufere de tarele care au dus la prăbușirea celui precedent, mai ales când nu te interesează să proiectezi acel nou sistem. Văd bucuria tâmpă a celor care cer în piață înlocuirea democrației-imperfectă, și impură etic și moral-cu purul și moralul totalitarism. Poate că o nouă trecere prin Gulag este ceea ce ne trebuie, pentru a aprecia ce avem. Democrația are puterea să se regenereze. Totalitarismul face pustiu în jurul lui. Iar pustiul naște fanatici.

sâmbătă, 18 februarie 2017

Dezideologizarea dezbaterii despre stat.


Statul român, lovit atât din interior, cât și din exterior, supus unei agresiuni permanente, este o umbră a ceea ce ar trebui să fie. Să nu confundăm statul cu făcătura numită ”Stat de drept”, care înseamnă doar totalitarism cu alte mijloace. Știu că mulți nu vor fi de acord cu viziunea mea despre stat, acum, dar ea are o virtute: răspunde celor mai multe probleme cu care ne confruntăm acum, în calitate de cetățeni, lăsați, practic, la voia întâmplării, să dăm singuri piept cu consecințele amintitelor agresiuni. 

Am ales acest model, al statului ca un mecanism de gestiune colectivă a riscurilor, pentru că are un avantaj: este neutru din punct de vedere ideologic. Dacă am reuşi să impunem aceast model neutru, dezbaterea despre rolul statului în economie ar deveni cu mult mai raţională şi mai aplicată, şi în loc să se concentreze asupra formelor, s-ar focaliza asupra fondului: ce facem atunci când pieţele eşuează?

De fapt, discuţia trebuie să înceapă din alt punct: de ce eşuează pieţele? Este o discuţie care nu se face, pentru că altminteri am putea ajunge la concluzia că în spatele acestor eşecuri sunt oameni şi deciziile lor eronate, lăcomia lor, paranoia lor, geloziile şi complexele lor, gustul lor pentru risc şi pentru aventură, imbecilitatea lor, frivolitatea, egoismul, indiferenţa. Şi asta ne-ar duce la concluzia că pieţele numai libere nu sunt, că totul este o construcţie justificativă, un ecran de fum în spatele căruia se ascund mecanisme care au mai mult de-aface cu jungla, decât cu raţionalitatea unui spaţiu ordonat de cerere şi ofertă.
Fiecare dintre noi, cel puţin în lumea asta complexă în care trăim, avem de-aface cu două mari categorii de riscuri: unele care pot fi gestionate individual, altele care pot fi gestionate numai colectiv. Şi statul, oricât de mare sau de mic ar fi(în sensul puterii de intervenţie şi de număr al domeniilor de intervenţie) este o expresie a colectivismului, nu a individualismului. Statul este un colectivism.

Când este vorba de riscurile pe care le putem gestiona individual, nu avem ce discuta. Fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme. Dar, există şi aici un dar: să spunem că ţi-ai asigurat casa în caz de dezastre naturale. În mod natural, te duci la firma de asigurări. Care ridică din umeri şi zice: "Mai vino, bade, pe la noi, peste vreo zece-cinsprezece ani". Exagerez? Evident, nu: sunt şi acum sinistraţi de pe urma uraganului Andrew, care a avut loc în 1992, parcă, dar care zac şi acum prin rulote, aşteptând să fie despăgubiţi. Ăia de la uraganul Katrina pot spera la bani prin 2050!

Deci tu ai luat deciziile corecte, dar piaţa aia a asigurărilor, în care tu ai mare încredere, îţi zice: "Idiotule! Dracu' te-a pus?! Ia hai sictir" Bun: ce-ar fi păţit cotizanţii, de bună credinţă şi corecţi gestionari ai riscurilor individuale, dacă AIG dădea colţul, fără banii publici injectaţi de stat? Ce-au păţit cei de la Enron, care, la fel, au avut încredere în piaţă, şi au pierdut totul, tocmai pentru că au supraestimat virtuţile pieţei?

Cu alte cuvinte, şi atunci când este vorba de riscurile gestionate individual, statul este o prezenţă necesară: să oblige la respectarea regulilor şi să acopere eşecurile pieţelor. De aceea a investi în stat, înţelegând prin asta plata unor taxe şi impozite mai mari, este o poliţă de asigurare, ce-i drept, atipică.

Riscurile care nu pot fi gestionate individual sunt din ce în ce mai importante şi mai periculoase. Schimbările climaterice, criza apei, a energiei, fluxurile migratoare, starea infrastructurilor, demografia, ameninţările asimetrice, proliferarea armelor de distrugere în masă sunt riscuri care nu pot fi gestionate decât în comun.

Vorbim despre drepturi şi libertăţi, despre democraţie. Ele nu-şi au sens decât în cadrul oferit de existenţa unui stat. El este garantul lor, nu indivizii.

Sigur, putem discuta despre rolul statului, despre limitele intervenţiei, despre raportul dintre individ şi societate, despre reguli. Da, această discuţie va fi, firesc, dominată de ideologie. Dar este o prostie să opui statului individul, să absolutizezi individul şi să negi statul. Tot ceea ce obţii este anarhie.

Se afirmă că în criza din 1929-1933 intervenţia statului a fost o prostie, că fără această intervenţi criza ar fi fost mai scurtă şi mai puţin dureroasă. Mă îndoiesc. Citiţi "Obeliscul Negru" şi "Arcul de Triumf" , ale lui Erich Maria Remarque, citiţi "Fructele mâniei", al lui John Steinbeck, sau nuvelele lui Erskine Caldwell.

Ideologia este bună, dar nu poate explica totul. Iar atunci când devine dogmă sau când este luată drept alibi de către fanatici ideologia devine periculoasă. Statul nu este nici de stânga, nici de dreapta. Sunt doar idei, modele şi viziuni de stânga sau de dreapta despre el. Să nu le confundăm, că ajungem la concluzii greşite.

luni, 13 februarie 2017

Anatomia unui război hibrid


Să plecăm de la premiza că România a fost/este, în aceste zile, victima unui război hibrid, lucru spus, cu subiect și predicat, de fostul președinte traian băsescu. Exclud din start ideea că agresorul este vreun partener al României, din NATO sau din UE, fie că este vorba despre SUA, de Germania, Franța sau Marea Britanie, de Ungaria sau de vreun alt alt vecin cu vise revizioniste. Logic, rămâne un singur agresor pe listă: Federația Rusă!

Atacurile au fost îndreptate direct, și fără echivoc, către Guvernul legitim, legal și constituțional, al României, rezultat în urma unor alegeri incontestabil libere și corecte, recunoscute ca atare în unanimitate de toți actorii politici interni și externi, de instituțiile europene și de Washington. Aici nu ne mai aflăm în situația în care niște hackeri sparg serverul PSD și publică scrisorelele de amor schimbate de Dragnea cu actuala, și nici alte bălării. Nu, este vorba de un amplu atac, care se desfășoară atât în plan intern, cât și în plan extern, cu actori multipli, și cu instrumente extrem de sofisticate, atât în materie de comunicare, cât și în materie de propagandă și de manipulare a maselor. 

Dacă știm cine este ținta: România, prin intermediul guvernului său liber ales, să vedem cine sunt aceia care au fost/sunt folosiți de adversari împotriva țării noastre. Spre surprinderea tuturor, și în mod total ilogic, pe primul loc se situează președintele României, Klaus Werner Iohannis. Moscova îl manipulează, folosindu-se de ura sa față de PSD și de liderul său, Dragnea. Îi oferă ocazia de a se pune în fruntea unei manifestații ilegale, organizată de ONG uri sorosiste, infiltrate de agenți ai Moscovei, manifestație în care se folosesc lozinci naziste, vezi trimiterea la ”ciuma roșie”. În acest fel se face trimitere și la etnia Președintelui, culpabilizată în bloc, după război, pentru participarea la atacul împotriva fostei URSS. 

Dar Iohannis nu este singurul personaj de la vârful statului, folosit împotriva României, în acest război bizar, practic fără precedent în ultimul deceniu. Lui i se adaugă politicieni importanți din Opoziție, care, fără a stăpâni subiectul care a servit drept pretext pentru incitarea maselor de tineri-cei mai mulți total neinformați despre motivele ”revoltei” lor - au turnat gaz peste foc, inclusiv prin paralizarea dezbaterii publice, și prin parazitarea manifestației. 

În conflict au fost implicați atât Procurorul General al României, Procurorul Șef al DNA, CSM, care, la rândul lor, au amplificat atacul, răspândind falsuri patent despre prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului 13/2017. Mai mult, factor agravant, Laura Codruța Kovesi a participat activ la o campanie de presă îndreptată împotriva României și a guvernului ei legitim, prin care a răspândit falsuri și minciuni atât în plan intern, cât și în plan extern, vezi interviurile date pe bandă rulantă. Cine sunt cei care i-au aranjat interviurile din presa occidentală? Cine le-a plătit? 

Lor li se adaugă eurodeputați români, gen Monica Macovei, Cristian Bușoi și Cristian Preda, cei care au provocat o dezbatere în Parlamentul European, în care au răspândit aceleași falsuri și minciuni cu înalții capi ai Justiției din România. Este înspăimântătoare capacitatea de penetrare a inamicului în mediile politice și ale justiției din România. 

Faptul că Moscova a penetrat și organizațiile societății civile de origine și de finanțare sorosistă nu este întâmplătoare. Rusia este obsedată de organizațiile societății civile cu finanțare internațională, și le consideră o țintă legitimă oriunde în lume. Implicarea acestor ONG uri în manifestații ilegale este o lovitură gravă dată credibilității lor, o delegitimare a lor. Organizații care ar fi preferat să rămână în umbră/penumbră au fost expuse, s-a pus reflectorul pe ele fără milă. Personaje altminteri onorabile, din lumea literar-artistică, s-au implicat și ele, stârnit furia și un fenomen de respingere în rândul societății.Cu această ocazie întreaga societate civilă a fost puternic lovită, și grav slăbită.

Un alt actor, neașteptat, în acest conflict intern, sunt multinaționalele. De ce? Păi, dacă vrem să înțelegem de ce, să ne uităm puțin prin acționariat și prin sursa unor bani ai lui. Și vom vedea mâna Kremlinului prin aceste multinaționale. 

Cea mai mare realizare a planificatorilor și organizatorilor acestui război hibrid este faptul că nu numai că au lărgit fracturile sociale existente, și au generat altele noi, ci că au adus România în pragul unui veritabil război civil. Asta spune multe despre incredibila capacitate dezvoltată de Moscova în materie de război cibernetic, cunoaștere perfectă a adversarului, exploatarea slăbiciunilor lui, anihilarea capacității sale de ripostă. 

Riposta instituțiilor statului român însărcinate cu apărarea ordinii constituționale a fost nulă. După cum arată lucrurile, serviciile secrete românești au fost și ele folosite împotriva guvernului legitim al țării. Cum a fost posibil acest lucru? Sunt penetrate de serviciile secrete rusești, cu tot sprijinul primit de la serviciile secrete ale NATO și ale UE? Sau rușii au folosit serviciile secrete din țări NATO, pe care le-au penetrat, împotriva României? Este nevoie de o anchetă severă în acest caz, pentru că, printre altele, România ar fi trebuit să asigure securitatea Ucrainei în materie de război cibernetic și de propagandă a Rusiei. 

Ce s-a întâmplat, de fapt? Cine a greșit? Trebuie să știm. Pentru că am pierdut acest război, și am trecut pe lângă o catastrofă. Nu glumesc! Obsedați de ura împotriva PSD, am lăsat să se dezvolte ura, fascismul social, anarhia, segregarea, excluderea. Suntem mai dezbinați ca oricând, mai manipulabili ca oricând, mai incapabili ca oricând să lucrăm împreună, să ne apărăm interesele, ca indivizi și ca națiune. 

Bine jucat, domnule Putin! Bine jucat! Jos pălăria!

miercuri, 8 februarie 2017

Singurătatea arbitrului și povara răspunderii.


Pentru că mai știu câte ceva despre asta: Președintele României este, în sine, instituția, nu Administrația Prezidențială, care reprezintă aparatul de lucru al instituției numită Președintele României. Este o instituție unipersonală, într-o democrație. Pare aiurea, dar nu e.
Acum, dacă este așa, care dintre funcțiile Președintelui primează: cele care țin de puterea executivă(vezi atribuțiile de politică externă, care ar trebui să-l aducă în fața Parlamentului, el fiind cenzurat/controlat, odată cu Guvernul, pe aceste aspecte, măcar în teorie), sau o dimensiune, care nu se regăsește nicăieri în construcția noastră instituțională, nici măcar la Curtea Constituțională, și anume aceea de arbitru? Eu zic că aceea de arbitru domină. Motiv pentru care Constituția cere despărțirea președintelui de vehiculul politic care l-a propulsat în funcție, și obligația de a fi ”Președintele tuturor românilor”. Iar despărțirea se impune nu doar lui, ci și tuturor celor care au funcții de demnitate publică în cadrul Administrației Prezidențiale.
Una dintre marile probleme ale tuturor președinților României a fost aceea de a fi arbitru. Iliescu a pățit-o de mai multe ori în primul mandat, și mai ales când a fost obligat să arbitreze în sânul propriei echipe. Una dintre marile belele a fost relația cu Regele Mihai, care a suferit de pe urma capetelor înfierbântate atât de la Cotroceni, cât și de la Versoix. Și-a rezolvat problema în mandatul 2000-2004, când echipa n-a mai avut primadone, gen Boda, să zicem. Și-a văzut fiecare de ale lui, iar Președintele de programul său. N-au mai vorbit aiurea, nu s-au mai apucat să-l încaiere pe președinte cu unii sau cu alții.
Emil Constantinescu și-a luat-o și el pe partea asta. băsescu a rezolvat-o în maniera lui: cine mișcă, nu mai mișcă, plus că serviciile au funcționat pe post de consilieri, cei din schemă fiind tot mai mult fie prieteni de pahar, fie ficuși prin Palat. Emil Costantinescu a avut și el ceva primadone, una, Cristian Preda, fiind trimisă scurt la plimbare, după nu-ș ce prostii spuse la GDS, într-un moment tensionat, când era nevoie și de sprijinul opoziției de atunci.
Mai rău, băsescu și-a folosit o parte din consilieri pentru a injecta atât conflicte în societate, cât și pentru a-și duce luptele cu partidele care nu acceptau să i se predea, cum făcuseră Boc și PDL. Tăriceanu poate dedica un volum de amintiri numai acestui obicei băsist. Cred că nimeni nu l-a uitat pe celebrul Lăbăroiu, o figură sinistră, care a făcut mult rău vieții politice.
Iohannis a venit la Cotroceni cu o oaste de strânsură, în materie de consilieri. Singurul cu mintea la purtător, care știa cum funcționează lucrurile, și putea da coerență acțiunii echipei, era Mihalache. De ce a șters-o atât de repede în diplomație, doar el o știe. Înclin să cred că a călcat o primadonă pe coadă. Și cum Iohannis este incapabil să arbitreze până și un meci de bambilici, și-a zis că e util să-și trateze reumatismele cu ceață londoneză și whisky scoțian. De atunci cred că fiecare face doar ce-l taie capul, iar Iohannis este pur și simplu năuc. Se vede în calitatea discursului, în felul cum abordează temele de pe agenda publică, dar mai ales în agresivitatea lui. băsescu genera conflicte în mediul politic doar atunci când avea imperioasă nevoie, dintr-un motiv sau altul. Altminteri prefera să iasă cu ei la un șpriț. Iohannis este permanent pe picior de război. Crede că e de datoria lui să-și extermine adversarii. Total greșit! Dar cine să-l tragă de mânecă?
Eșecul lui Iohannis în rolul de arbitru este opera consilierilor. Care, dacă i-ar duce mintea, ar aborda ei altfel decât conflictual relațiile cu spațiul politic și social. Doar că și ei au o agendă de confruntare cu adversarii lui Iohannis, care o continuă pe aceea a Președintelui. Rezultă ceea ce vedem: Președintele are relații proaste nu doar cu PSD și ALDE, ci și cu părți bune din PNL, cu UDMR, și ceva greu de definit cu USR. În caz de criză nimeni de la Cotroceni nu poate aduna politicul-și socialul, cel care contează, nu ONG urile securisto-sinecuristo-secuviniste, la aceeași masă. Iar Iohannis nu poate fi arbitru.Pentru că nu știe regulile jocului, și nu pentru că e ipocrit când zice că este Președintele tuturor românilor. Știm toți ce și cum cu ”toți românii”.
Ca să arbitrezi, trebuie să te impui ca arbitru, indiferent de simpatiile sau antipatiile tale. Trebuie să știi ce vrei, și, mai ales, să știi să construiești un consens. De dragul unor mici victorii de etapă, pierzi războiul mandatului care să-ți permită să-l ceri pe cel de-al doilea. Iohannis nu realizează că succesul guvernării PSD-ALDE este biletul lui pentru mandatul următor. S-ar prezenta cetățenilor din postura Președintelui care știe să coabiteze, asta însemnând că știe să pună interesul cetățenilor înaintea interesului lui. Dar când tu generezi noi rupturi în societate, și declanșezi noi conflicte, te aștepți la recunoștința oamenilor?
Iohannis trebuie să-și facă o analiză serioasă asupra celor doi ani de mandat, și să se schimbe radical, concentrându-se pe rolul de arbitru. Nu poate citi realitatea politică simplist: ”Eu sunt profesorul, voi elevii. Vedeți-vă lungul nasului, și ascultați comanda la mine!„ Așa ceva nu va fi acceptat de nimeni! Să nu creadă că va mai putea repeta figura cu schimbarea guvernului Ponta. Trebuie să fie atent: se joacă grav cu focul, într-o societate dominată de conflicte. Dacă nu face asta, consecințele vor fi drastice. Și pentru el, dar și pentru societate. Am fost la un pas de un conflict generalizat în societate. Pericolul n-a trecut. E nevoie de purjat tensiunile, nu de indus altele noi, și de blocarea supapelor de siguranță.
Totul trece prin ceea ce, în timpul Războiului Rece, numeam ”creșterea încrederii”: deschidere la dialog, înțelegerea nevoilor de securitate ale adversarilor, abținerea de la acte de provocare, respect reciproc. Nu e iubire, e rațiune, și instinct de conservare. Dacă vrea să înțeleagă. Și dacă poate s-o facă. Poate fi arbitrul onest, sau arbitrul corupt, care fluieră pe față în favoarea uneia dintre echipe. Dar e direct răspunzător de consecințele deciziilor lui. Arbitrii sunt întotdeauna singuri în fața provocărilor din teren.

duminică, 5 februarie 2017

Lucrând la eșecul României.


Cum vă spuneam, o gașcă de indivizi a ocupat spațiul dezbaterii publice, și și-a arogat dreptul de a reprezenta și ”stânga”(mai puțini, că trebuie să ai nervi mai tari și stomac rezistent la înjurături), și ”dreapta”. Când vine ordinul de zi pe unitate, sunt uniți în cuget, și în m(b)uget. Și fac ce știu ei mai bine: manipulează, dau lecții, dau note, cine-i bun și cine-i rău.
Ei au contribuit esențial la ruperea societății românești. Cum li se dădea o țintă, cum începeau execuția publică. Demonizarea. Acum ținta este Dragnea. Dar sunt atât de cretini să creadă că eliminarea lui Dragnea rezolvă ceva? Nu, pentru că ținta este, de fapt, PSD. Doar că PSD nu se identifică, totuși, cu Dragnea. Și oricât rău i-ar fi făcut partidului Grupul de la Cluj, prostănacul de Geoană, lașul de Ponta, și acum Dragnea, partidul rezistă. Greu, dar rezistă. Nu neapărat pentru că este ”de stânga”. Mai degrabă este un partid de centru, conservator, dar cu puternice sensibilități sociale. Adică tot ceea ce contează în România săracă și polarizată.
Da, în Piața Victoriei este o parte a clasei de mijloc. Care are grețuri morale. Selective, pentru că profund ticăloasă, și ipocrită. Dar și temătoare. Ea are cele mai multe temeri față de viitor. Știe că statutul de ”clasă de mijloc” este fragil, depinde de conjunctură. Și caută țapi ispășitori. Săracii, leneșii, hoții din PSD. Dar până și în București, acest aspirator de bani(economia Bucureștiului, o glumă sinistră, până la urmă, produce cam o treime din PIB, pe hârtie), ea, clasa de mijloc, nu reprezintă mai mult de 10% din populația activă. Că nu ești ”clasă de mijloc” cu apartament cu două camere, care costă cam tot atât cu unul de patru în Occident, la salarii de vreo trei ori mai mici.
Grețurile morale se manifestă acut doar în câteva orașe, tot aspiratoare de bani în regiunile pe care le domină: Cluj, Timișoara, Iași, și cam atât. Restul sunt imitații palide ale celor pomenite. România cealaltă, aia a celor 80%-90% lăsați în urmă, are alte priorități. Și nu va ieși în stradă. Pentru că nu are nicio miză. Când trebuie să supraviețuiești nu-ți permiți luxul grețurilor morale.
Sigur, se poate guverna și doar în interesul celor 10% români din presupusa clasă de mijloc. Cam așa se guvernează de vreo 15 ani. Acum decontăm adâncirea polarizării. Pentru că sărăcirea celor 90% începe să afecteze și bunăstarea celor 10%. Sub diverse forme. Deocamdată cei puțini au o explicație: corupția ucide. Dar perdeaua asta de fum se va risipi. Și vor vedea adevăratele cauze ale frustrărilor lor. Nu le vor înțelege. Iar răspunsul lor va fi radicalizare, extremism. Așa s-a născut și legionarismul. Atunci, ca și acum, vocile oamenilor raționali, care au încercat să ofere soluții problemelor României(vezi Școala lui Gusti), nu au trecut, nu s-au putut face auzite. Marșurile și scandările batalioanelor legionare le-au acoperit. Rezultatul a fost eșecul proiectului României Mari. Acum pregătim de zor eșecul României actuale. E singurul lucru pe care îl facem temeinic.

Ca să se schimbe ceva în România.


Ca să se schimbe ceva în România, pentru a se pacifica societatea, sunt urgente și obligatorii câteva decizii.
1. Desființarea SRI, și înlocuirea lui cu o structură de contraspionaj și de culegere/analiză a informațiilor doar în câteva domenii cu adevărat relevante pentru siguranța națională. Că baba care vinde o legătură de mărar în colțul străzii nu e amenințare decât pentru negustorii din piață, face concurență ”neloială”;
2. Trecerea unității anti-tero la Poliție.

3. Reînființarea 0215 și limitarea activităților sale strict la fenomenul infracțional
4. Definirea clară a ”amenințărilor la adresa securității naționale”, vezi mai sus baba.
5. Publicarea numelor acoperiților serviciului din toate domeniile, nu doar din Justiție, politică și jurnalism.
6. Publicarea numelor tuturor firmelor acoperite ale serviciului, și trecute în proprietatea publică a statului, după o anchetă transparentă asupra folosirii fondurilor generate de ele;
7. Interzicerea în mod expres a supravegherii Parlamentului, Guvernului, partidelor politice, sindicatelor, societății civile;
8. Interzicerea finanțării organizațiilor societății civile din fonduri publice aparținând altor state,respectiv guverne, instituții guvernamentale, ambasade;
9. Întărirea funcției publice;
10. Punerea sub control parlamentar a tuturor structurilor de culegere de informații, gen SPP și STS;
11. Desființarea DNA și dezvoltarea unei alte structuri de acest gen în cadrul Parchetului General, care să prevină excesele și abuzurile actualei instituții. Definirea foarte clară a ariei sale de responsabilități, profesionalizarea membrilor ei. 
12. Revenirea tuturor instituțiilor la cadrul constituțional. Justiția trebuie să devină un prestator de servicii publice, nu competitor politic. În momentul de față justiția este principalul actor politic, care-și poate elimina concurenții folosindu-se de statutul privilegiat pe care îl are: imunitate și impunitate, faptul că nu răspunde pentru abuzurile pe care le face.
13. Construirea unei culturi a dialogului și consensului. Cultura confruntării ne-a adus în pragul războiului civil. Lipsa educației civice, a educației, în general, ne pune viitorul în pericol. 
14. Definirea clară a rolului Președintelui Românie, și revenirea lui la limitele impuse de Constituție. 
15. Responsabilizarea presei, care este principalul instrument prin care se injectează ură în societate.

vineri, 3 februarie 2017

Ordonanță de Urgență



Printr-o bizară potrivire a astrelor, plus pisica digitală din dotare, a ajuns în posesia mea un proiect de Ordonanță a Guvernului. Este un Proiect revoluționar, care va produce un adevărat șoc în practica guvernării, și va face școală. Așadar:

Guvernul României                 

Proiect de Ordonanță de Urgență

În scopul punerii în acord a legislației României cu starea de fapt actuală, pentru a înlătura blocajele insurmontabile, în cadrul constituțional și legal actual, în exercitarea actului de guvernare, cu consecințe extrem de grave în plan economic și social, Guvernul decide:

1. Programul instituțiilor legiuitoare și executive se stabilește între orele 9 și 17, de luni până vineri. În afara acestui interval se interzice adoptarea oricărei legi, Ordonanțe sau Ordonanțe de Urgență ale Guvernului, hotărâri ale Consiliilor locale, municipale, județene și al Municipiului București. Orice act care este adoptat cu încălcarea acestei decizii este nul de drept. De asemenea acordul străzii este obligatoriu. Strada este, prin definiție, strada. 

2. Pentru a clarifica raporturile dintre instituții, puterea executivă și puterea legislativă se supun voinței și cenzurii Ministerului Public, Direcției Naționale Anticorupție și Consiliului Superior al Magistraturii. În acest scop se instituie o serie de mecanisme de decizie și de control.

a) Se instituie instituția Comisarului de Justiție. Premierul, membrii Guvernului, alți șefi de instituții centrale ale statului, Președinții Camerei Deputaților și al Senatului, președinții partidelor parlamentare care nu sunt pe placul Președintelui României,vor fi dublați de un astfel de Comisar, numit din rândul  procurorilor DNA.
b ) Comisarii de Justiție aprobă agenda demnitarului și participă la toate întâlnirile, publice și private, ale acestuia. 
c ) Comisarului de Justiție i se supune, spre aprobare, planul lunar de legiferare. În absența aprobării lui de către Comisarul de Justiție nu se poate legifera.
d )Se instituie funcția de Comisar al Străzii, care are aceleași atribuții precum Comisarul de Justiție, și va funcționa pe lângă Președintele Senatului, Președintele Camerei Deputaților, Premierul României, șefii de partide parlamentare care nu sunt pe placul Președintelui României.
e ) Toate legile și acte cu putere de lege, hotărâri de Guvern, ale consiliilor locale, județene și ale municipiului București trebuie să fie avizare în prealabil de DNA. La fel și toate contractele încheiate de acestea cu terți. 
f ) Pentru a asigura celeritatea actului de justiție în cazul demnitarilor și reprezentanților aleși ai poporului, în cazul lor nu funcționează prezumția de nevinovăție. Din momentul preluării mandatului alesul, și demnitarul numit, sunt considerați a fi în stare de arest preventiv. Vor fi obligați să accepte instalarea în birou, în mijloacele auto personale și de serviciu și în locuințele private și/sau de serviciu a mijloacelor de înregistrare video și audio. Vor fi obligați să poarte o brățară de urmărire prin GPS. Aceste prevederi se aplică și membrilor săi de familie. 
g ) Comisarii de Justiție și Comisarii Străzii pot face percheziții domiciliare la orice oră din zi și din noapte. Refuzul percheziției se pedepsește cu demiterea și încarcerarea de îndată a demnitarului/alesului, pe o perioadă de minimum cinci ani, fără drept de apel.
h )În scopul asigurării celerității actului de justiție în cazul demnitarilor și aleșilor se înființează Tribunalul Străzii. Judecata se face în stradă. Acuzatul nu are drept de apărare, și nici dreptul la un avocat. Deciziile se iau prin ridicare de mână și sărituri ritmice. Unanimitate se prezumă. 
i) În cazul abuzului în serviciu, comis fără încălcarea legii și cu prejudiciu zero pedeapsa este între 15 și 25 de ani. Restul abuzurilor se pedepsesc cu închisoare între 25 de ani și închisoare pe viață, fără posibilitate de eliberare înainte de termen. Lor nu li se poate aplica amnistia sau grațierea pedepsei. În cazul în care decedează înainte de finalizarea pedepsei, cadavrul condamnatului va fi îngropat doar la finalizarea pedepsei. Confiscarea totală a averii este obligatorie. Condamnații vor executa pedeapsa în lagăre de muncă.
j ) Pe parcursul executării pedepsei condamnaților pentru abuz în serviciu, corupție și fapte asimilate ei, li se suspendă toate drepturile și libertățile înscrise în Constituție. 
k ) Reprezentanții Justiției, procurori și judecători, se bucură de imunitate și nu pot fi pedepsiți pentru deciziile luate, indiferent de consecințele lor. Buna credință și profesionalismul se prezumă. Ei nu trebuie să-și justifice deciziile. 
l ) SRI are dreptul de ancheta penal pentru oricare dintre cei de mai sus, împreună cu procurorii, sau singur. Nu este nevoie de mandat de la judecător pentru niciuna dintre acțiunile sale. 
m ) Procurorul General al României și Procurorul Șef al DNA sunt numiți pe viață și nu răspund penal, sau civil, pentru faptele lor. Ei nu se supun controlului niciunei instituții alese.
n )Președintele României are imunitate totală, și nu poate fi tras la răspundere pentru faptele sale, oricât ar fi de grave. Imunitatea se acordă pe viață.
o ) Justiția poate invalida oricând, și cu orice mijloace, rezultatul alegerilor locale și parlamentare, dacă ele contravin intereselor Justiției. 
p ) Justiția poate limita liberul exercițiu al drepturilor și libertățile cetățenești, dacă el intră în conflict cu interesele Justiției. 

Astfel Statul de Drept din România va fi întărit, iar lupta anticorupție va putea continua în ritm susținut, până la completa ei eradicare. Dumnezeu să ne aibă în paza lui!