sâmbătă, 27 mai 2017

Programarea eșecului și paralizarea statului


Sunt oameni în țara asta, la butoanele statului și în rândul elitelor, care, din motive meschine, și ticăloase, își doresc eșecul actualei guvernări cu orice preț. Și fac tot ce pot-și pot!-pentru eșec. Eșec ce poate fi o realitate. Sunt două lucruri, pe care nu le înțeleg, în sensul că nu acceptă existența lor. Primul: că eșecul nu este al lui Dragnea, Tăriceanu, sau Grindeanu. Pe ăștia îi doare fix în pix. Au cu ce trăi.
Eșecul va fi eșecul nostru, al tuturor. Și noi plătim costurile eșecului, nu ei. Al doilea lucru este acela că vor trebui să gestioneze consecințele eșecului. Că nu va pogorî Sfântul Duh, s-o facă El. Nu, ei, cei care și-au dorit eșecul, și au lucrat pentru el, vor trebui să guverneze. Tembeli precum Cioloș, grămadă. Se va găsi un dobitoc să accepte funcție de premier. Se vor găsi vreo trei sute de moluște din Parlament, care să voteze învestirea ”guvernului meu”. Și după? Ce legitimitate are? Ce forță de a îndrepta ce a stricat? Cu ce sprijin din partea cetățenilor? Că pe Cioloș l-a sprijinit toată lumea: și Bruxellesul, și președintele, și serviciile, și DNA, și ”ambasadele”, și ”societatea civilă”, și ”mediul de afaceri”. Care a fost finalul? A făcut căcatul praf! Pentru că, de fapt, n-a crezut nimeni în el. Și nu va crede nimeni nici într-un nou guvern născut pe ruinele celui de acum.
N-or fi românii fini politologi, d-ăia de despică firul în patru și sunt tobă de carte. Există însă un soi de ”democrație instinctivă”, dacă-i pot spune așa. Care-i face să devină reticenți în fața unor astfel de mânării politice. Iar avalanșa de dezvăluiri din ultima perioadă face și mai grea viața sforarilor, care încearcă să ne spună că ”sistemul” este mare și tare, că tot ei fac jocurile, că n-au pierdut nimic de pe urma poveștilor ăstora. Ei bine, a pierdut ceva esențial: credibilitatea. Erau destui gata să accepte abuzurile sistemului, considerându-le prețul plătit pentru o cauză bună. Acum văr că, de fapt, cauza n-a fost niciodată bună, ea doar le-a fost vândută proștilor drept bună de un uriaș aparat de propagandă, ai cărui tenori se dovedesc acum slugile unor interese strict private, corupți și ei până în măduva oaselor, și sugând cu poftă din țâța banului public.
Am ajuns într-un punct critic pentru viitorul nostru. Chiar nu înțelegem că am consumat toate formulele posibile de guvernare? Cu sau fără partide miracol, apărute de nicăieri, pentru a se consuma după nici un an-doi de existență, încercări ale sistemului de a oferi majorități acestor guverne ilegitime, născute din astfel de eșecuri programate ale voinței cetățenilor. Așa a fost cu UNPR ul lui Oprea. Așa s-a încercat cu ApR ul lui Meleșcanu. Așa a fost cu Partidul Conservator al lui Voiculescu. Așa ceva se încearcă acum cu USR. Cu rezultatele cunoscute: instabilitate politică, blocaj administrativ, și, în ultimă instanță, blocarea statului.

Intervenția brutală în alegerile făcute de cetățeni a dus la paralizarea statului. Sistemul, prezentat proștilor drept o sursă de expertiză, de bună-guvernare și de moralitate în spațiul public, s-a dovedit contrariul acestei imagini. A generat proastă guvernare, incapacitate administrativă și este principala sursă de corupție în România. A distrus încrederea cetățenilor în politică. Doar că odată cu asta n-a dovedit că este capabil să i se substituie. Mai mult, lumea devine conștientă că ”sistemul” este mai rău decât politicul.
Din păcate publicul nu mai are ce alege: politicul este în ruine, sistemul este odios de-a dreptul, și se dovedește cu mult mai puțin performant, aș zice de-a dreptul impotent, în guvernare. Nu există alternative, și asta este principalul motiv al paraliziei statului. Ne facem iluzii crezând că renunțarea la democrație ar fi o soluție. Nu este. Dictatura nu rezolvă problema paraliziei statului, este ea, în sine, un eșec programat.

Este drept însă că trăim, din motive pe care le-am expus deja în multe dintre postările de pe acest blog, combinația între demonizarea politicului și incapacitatea de a guverna a sistemului a dus la apariția unui soi de regim cu partid unic, care golește de conținut democrația. Nu este un sistem totalitar clasic, deși, prin lipsa de alternativă, nu lasă, practic, nicio libertate de a face cu adevărat o alegere.
Lipsa alternativelor este agravată și de transformarea ”societății civile”, care putea, măcar teoretic, să genereze așa ceva, și să funcționeze și ca o contra-putere, într-o uriașă mașinărie de lobby și de trafic de influență în favoarea unor interese private. România este doar partea cea mai vizibilă, și mai mizerabilă, a acestei involuții democratice, care se petrece în tot occidentul, incluzând în asta și SUA.

Nu, nu am soluții pentru această problemă. În afară de una: reconstrucția încrederii în politic, în capacitatea lui de a oferi soluții problemelor din economie și din societate. Asta presupune două lucruri: re-ideologizarea partidelor, și preluarea puterii din mâinile sistemului, pentru a o exercita transparent, în folosul cetățenilor. Știu, știu, politicienii sunt niște nemernici, hoți și ticăloși. Da, dar noi îi alegem. Nu putem judeca lucrurile cu capul nostru, înainte de a alege? Și după ce am ales, nu ne putem asuma responsabilitatea alegerii făcute? Am uitat că, până mai acum ceva vreme, tot ce am obținut, de la drepturi și libertăți individuale și colective, la un sistem politic democratic și pluralist, până la statul social, a fost obținut prin luptă, prin implicare civică și politică? Nu, nu ne va da nimeni nimic de pomană! Să ne fie clar!

Dacă vom accepta în continuare să asistăm fără reacție la un șir de eșecuri programate, care să ducă paralizia statului până la limita de rupere, este și asta o alegere. Dar să nu ne mai plângem de costurile ei, economice și sociale. Fuga din țară este o soluție proastă. Până la urmă, cu spatele la zid, tot vom trebui să luptăm pentru dreptul nostru la libertate. Cu cât o facem mai repede, mai ferm și fără compromisuri, cu atât prețul plătit va fi mai mic. Totul este să fim convinși de justețea cauzei noastre.

marți, 23 mai 2017

Perdanți, câștigători și teroriști


Într-o reacție la atacul de luni noaptea, președintele SUA, Donald Trump afirmă că tinerii din Manchester au fost uciși de niște ratați. Sau poate a folosit alt termen: ”losers”. Adică perdanți. Și atunci s-ar putea să aibă dreptate.
Terorismul nu rezolvă nimic. N-a rezolvat nimic, niciodată. Trecem peste etica, morala, legitimitatea folosirii lui ca instrument pentru atingerea unor scopuri, oricât de morale și de legitime ar fi ele. Să ucizi la întâmplare oameni, să distrugi vieți, destine, nu poate fi acceptat și nici măcar înțeles. Nu avem ce accepta și nici ce înțelege dintr-un act terorist.
Cu toate astea va trebui să ne aplecăm extrem de atent asupra motivațiilor celor care recurg la astfel de instrumente. Pentru că dacă nu înțelegem ce exprimă ele, cu adevărat, nu avem cum le preveni. Represiunea nu rezolvă, singură, această problemă. Oricâte mijloace și puteri ai acorda forțelor de represiune. Iar prevenția nu o poți limita doar la urmărirea unor indivizi pe care îi consideri-după criterii cel mai adesea arbitrare, și nu de puține ori superficiale-cu risc de radicalizare.
Să fim cinstiți: oricare dintre noi, într-un context care nu are nicio legătură cu acelea considerate de risc, se poate radicaliza. Fără să fim nici fanatici religioși, nici adepții cine știe cărei ideologii extreme. Nu, pur și simplu se rupe filmul, la un moment dat, și acumularea cantitativă a frustrărilor personale, în context social, duce la saltul ”calitativ”.
Să ne întrebăm de ce nu sunt mai mulți cei care aleg terorismul pentru a-și exprima frustrările. Un răspuns ar fi acela că, deocamdată, resturile statului social reușesc să funcționeze pe post de calmant, asigurând o relativă pace socială. Dar suntem la limită. Când statul social va înlocuit definitiv de statul represiv, ne așteaptă Iadul. Când tu, câștigător al globalizării, bine înfipt în ”sinergia faptelor,  predici tot mai insistent ”moartea” săracilor, când polarizarea socială și economică ți se pare firească, și vrei s-o accentuezi, când distrugi orice forme de solidaritate socială, promovezi războaie între generații și categorii sociale, la ce să te aștepți?
Deocamdată am găsit o explicație comodă pentru atentate: islamismul militant. Dar dacă nu e vorba despre el? Dacă este altceva, și nebuni precum ăia din ISIS își asumă, din considerente de imagine, aceste acte scelerate, din motive de imagine? Dacă este vorba despre cu totul altceva? Dacă din mediul ăsta de cultură, format din frustrați din cauza nedreptăților și inechităților economice și sociale, se vor naște monștri care ni-i vor face simpatici pe ”extremiștii islamiști”?
Mă tem că noi suntem problema, nu extremiștii islamiști. În fond, cu puțin efort, organizații precum ISIS pot fi distruse cu instrumentele acțiunii polițienești. Nu e nevoie de războaie în toată regula, cu avioane, rachete de croazieră și alte bazaconii de înaltă tehnologie. Forțele speciale sunt suficiente. Dar împotriva lăsaților în urmă din toate societățile noastre nu ai ce folosi, dacă se produce o explozie socială.
Eu zic că avem la ce ne gândi. Dacă vrem să rezolvăm problemele astea. La care, culmea, trecutul ne demonstrează că avem soluții. Ce nu costă cine știe ce, pe deasupra. Poate și ăsta e un motiv pentru care nu le folosim. De ce să investești în protecție socială și în educație, când poți investi de zeci de ori mai mult în armament, cu care să combați ”vrabia” terorismului?

duminică, 21 mai 2017

Imitație și creație.


Noi, românii, suntem obsedați să imităm. Asta merge mână în mână cu complexul nostru de inferioritate în fața ”civilizatorului” occidental, la capitolul ăsta intrând și americanii. Imităm cu disperare, aș putea spune, și cu cât ne apropiem de zilele noastre, cu atât disperarea se acutizează.
Imitația, în sine, nu-i un păcat. Cum nu este nici o virtute. Este doar un instrument. O scurtătură, prin care câștigi timp, pentru că nu mai ”inventezi” ceva ce a fost deja inventat. Toate națiunile au trecut prin faza imitației, și fac asta și acum.
Am imitat-sau importat-instituții, valori, comportamente. Uneori imitația ne-a ajutat să reducem decalajele de dezvoltare. Alteori ne-a încurcat, ne-a făcut să nu mai gândim la dezvoltare cu capul nostru. Acum suntem din nou în faza în care imitația ne face rău. Și ne face rău pentru că nu este însoțită și de creație.
Imitația este conformism, creația este generatoare de progres. Chiar și atunci când ea, creația, eșuează. Și din eșecuri înveți, și învățând, progresezi.
Nimic nu se poate face exclusiv prin imitație. Creația este obligatorie. Cei care înțeleg asta, reușesc să scape din capcana subdezvoltării și sărăciei. Rusia, China, Japonia, SUA, Germania, chiar, toate au dublat imitarea cu creația. Petru cel Mare a imitat occidentul pe care-l vizitase. Doar că nu s-a limitat la asta: el și urmașii lui au stimulat creația, au ”importat” elite culturale, științifice, economice și tehnologice, care au generat un mediu propice creației, au creat, la rândul lor, elite locale. La noi elitele locale pleacă, și locul lor nu poate fi luat de altele, pentru că nu le mai pregătește nimeni. Și nu le mai pregătește pentru că, în furia imitării, am decis că soluție tuturor problemelor este ”piața liberă”.
Am râs de China, care, ca și Rusia, a trecut printr-o fază de imitație, nu de puține ori cu accente grotești. Dar au înțeles și ei, repede, cum se joacă asta, și investesc enorm în creație. Acum și economia lor, și economia rusă, ca înainte cea japoneză, ies din faza dezvoltării prin imitație și intră în faza dezvoltării prin creație. Ambele procese sunt susținute puternic de stat, care le planifică și le finanțează. Iar rezultatele se văd. Mai ales în cazul Chinei. Care are o bază mult mai mare de recrutare a elitelor, și instrumente pentru un control mai riguros al procesului din partea statului.
Ce vedem loco? Nimic! În afară de prostii precum #rezist, ”Marșul diversității”, ”Corupția ucide!”, și altele de genul ăsta. Am importat instituții politice și de reglementare. Dar n-am făcut nici cel mai mic efort de a le dezvolta, de a le adapta la realitățile României, de a le face funcționale cu adevărat. În televiziune, spre pildă, cumpărăm concepte de emisiuni, și le stricăm cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, pentru că uităm de faza de creație. Exemplele pot continua.
Ne-am pus speranța în industria IT. Dar ce este ea, dacă numai tot imitație de doi bani? Să te lauzi că ai sute de mii de angajați în industria asta, și să nu produci nimic original, să-ți crape toate aplicațiile complexe, din sănătate, spre pildă, din evidența populației, din Fisc, și așa mai departe? Ce diferență este între angajații de la Dacia sau de la Ford, care strâng șuruburi pe linia de asamblare, și ITiștii din cubicule, care scriu de capii linii după linii de cod? Unde este creația?
Mai rău: în faza imitației-mă refer la industrializare, dar lucrul este valabil și în alte domenii, să le zicem dematerializate, gen cultură-am ”achiziționat” o mulțime de cunoștințe. Pe ele se construia faza de creație. Ce am făcut cu ele, dacă nu le transmitem mai departe? Dezvoltarea prin discontinuități este o imposibilitate. Nu putem trece din Evul Mediu direct în secolul XX, dacă nu acumulăm cunoștințe. Noi am renunțat deliberat la acele cunoștințe acumulate, pe motiv că sunt impure, pentru că sunt ”comuniste”, și ne întoarcem la Evul Mediu. Cel mai dureros exemplu este cel al refuzului masiv al vaccinării copiiilor. Nu mai pomenesc de înlocuirea medicului cu pupatul moaștelor! Ce imităm acum? Modernitatea de secol XXI? Pe bune? Cu idioții care răspândesc obscurantismul pe sculele ultimul răcnet ale revoluției informaționale. Ceva nu se potrivește. Ceva nu se pupă: țoale de hipster, și gândire de retrograd. Bine așa!
Creația se învață. Cu un sistem educațional imitat după sisteme occidentale aflate și ele în impas, fix în domeniul ăsta, al creației, la ce să ne așteptăm? Unul din patru tineri-sau chiar mai rău!-este analfabet funcțional. Cum poate fi creator? Cum poate fi creator cineva al cărui contact cu cultura îl reprezintă emisiunile-pubelă de la televiziunile pubelă?
Suntem într-un impas. Și credem că am găsit soluția: imitația. Da, continuăm să imităm febril ”occidentul”, fără să trecem imitația prin filtrul gândirii critice. Ce vom obține? Păi, o criză și mai gravă decât cea din prezent. Previzibil. Dar cui îi pasă? Dacă e occidental e musai bun, și trebuie să funcționeze. Și să ne aducă nouă carne, lapte, brânză, ouă...

sâmbătă, 20 mai 2017

Producție și prostie pe stoc.

De câte ori încerci o discuție cât de cât serioasă despre economia României în comunism, apare câte un cretin, și-ți dă cu argumentul suprem în cap: ”Da, dar se producea pe stoc!”
Asta dovedește cât am înțeles noi din ce-am trăit, sau ceata de idioți tefeliști din ce-a citit. Cum dracu să produci pe stoc într-o țară în care nu puteai cumpăra nimic de la raft? Unde stăteau stocurile alea, de așteptai cinci ani pentru o mașină, luni de zile pentru un televizor sau un frigider, mașina de spălat automată era Fata Morgana, mobila un ideal, și până și ”converșii” de Drăgășani o raritate?
De fapt, de unde a apărut cretinismul ăsta, cu ”producția pe stoc”? Dintr-o raportare statistică. Care era cât se poate de corectă. Un exemplu: Rombac 1-11. Era o producție cu ciclu lung de fabricație: de la lansarea comenzii, până la livrarea la utilizator, treceau cam doi ani, doi ani și jumătate. Sigur că în contabilitate și în statistici toate piesele primare, subansamblurile și ansamblurile, apăreau ca ”stocuri”. Asta la toate entitățile care cooperau la fabricarea dihaniei: cei care făceau trenul de aterizare, parcă la Bacău, piesele turnate și forjate de la Băneasa, Aerofina, Turbomecanica și tot așa. Produsul era plătit pe bucăți de bancă, pe stadii de fabricație. Era scos de pe ”stoc” atunci când devenea ”producție vândută și încasată”.
Gândiți-vă câte vapoare am fabricat. Până au fost livrate erau trecute la ”stocuri”. Un reactor de la Cernavodă, care costă cam la un miliard de de dolari, și a durat construcția lui mai bine de zece ani, a generat ”stocuri” în toată economia. Pot continua. Inclusiv vinul pus la învechit sau coniacul sau șampania produse după rețetele clasice erau ”producție pe stoc” pe perioada tehnologică de maturare. Care putea fi și de trei până la cinci ani.
Economia românească a produs ”pe stoc”, deliberat, doar când a fost vorba de rezervele statului: cereale, alimente, petrol și derivate, benzină, motorină, cărbune energetic, diverse produse chimice, arme și muniții, mijloace de transport, diverse medicamente. Chiar și apa înmagazinată în lacurile de acumulare era, în anumite cazuri, stoc strategic. În rest a fost producție curentă, cu ciclu mai lung sau mai scurt de fabricație, cel mai adesea insuficientă pentru a satisface nevoile de consum ale populației. De ce a fost așa? Pentru că am pornit târziu industrializarea, nu avem suficiente unități de producție, și nici nu suplineam deficitul din import, pentru că nu aveam cu ce plăti marfa aia.
Acum stăm și mai prost. Dacă e să considerăm toate investițiile începute și neterminate ”producție pe stoc”, vezi ”autostrăzile” gen Bechtel, ne-am duce să ne spânzurăm, nu înainte de a aduce un călduros omagiu economiei ”comuniste”. Iar dacă-și închipuie cineva că în capitalism nu se produce pe stoc, or e prost, ori nu gândește. Din cauza asta a apărut o nouă orientare a marilor producători de bunuri, dar și de servicii: apropierea producției de piața căreia îi este destinată. Iar oportunitatea de investire într-o țară va ține cont în primul rând de mărimea pieței și de puterea de cumpărare a cetățenilor. Capitole la care stăm extrem de prost.
De asta trebuie să renunțăm la gândirea în clișee, și să facem un efort onest de analiză a realităților economice, comuniste și capitaliste deopotrivă, pentru a genera un model corect de dezvoltare, care să ne fie și nouă favorabil, nu doar altora.

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Iepurașii de Paști și fascismul social

Sincer, nu sunt fan Gabi Firea. N-am fost niciodată. Are ceva ce-o face dezagreabilă, la demersul ei public mă refer. Dar asta nu înseamnă că pot să trec cu vederea mizeriile spuse la adresa ei, războiul mediatic purtat de covârșitoarea majoritate a organelor de presă securistă-miloage, care trăiesc din bani aduși de ”sponsori” cu sacoșa. Trec peste imbecilitățile ălora de la PNL și USR, din Consiliu General. Săracii de ei! Mai dobitoci ca dobitocii cei mai dobitoci, ca să zic așa!
Ce energii s-au dezlănțuit în efortul de a denigra acțiunile organizate de primărie cu ocazia sărbătorilor de Paști. Ce insulte! ”Țărancă proastă!” ”Țoapă!” ”Pandelezează Bucureștii!” ”Moldoveancă împuțită!” Dacă vreți toată colecția, e suficientă o vizită pe HoitNews! Nu mai pomenesc de blogării și feisbuciștii ”progresiști”, ”conștiințe vii” ale societății civile. Care n-au înțeles nimic din felul în care funcționează, până la urmă, o societate, și de ce vorbim de existența unui ”contract social”. Nu degeaba am numit fenomenul ăsta de respingere a oricăror inițiative sociale ale ”statului”(da, Primăria Generală este parte a statului!”) drept ”fascism social”. Practic, manifestările organizate de Primărie sunt catalogate drept ”pomană socială” pentru ”asistații” știrbi, care sunt votanții PSD.
Și, ce să vezi! Azi, pe Calea Victoriei, o mulțime de oameni, marea lor majoritate tineri, middle upper class, fără glumă! Țoale scumpe, camere de luat vederi și aparate foto la fel de scumpe, biciclete, trotinete, copii bine hrăniți și îmbrăcați, prunci în cărucioare ultimul răcnet. Oameni cu fețe destinse, veseli, care se bucurau de ”pomana socială” a Primăriei. Ascultau muzică, instrumentală sau corală, își plimbau cățeii, priveau expoziția de fotografii, interacționau cu artiștii din stradă. Se simțeau în largul lor.
Printre ei, nu se știe cum, se strecurase, stingheră, și o pomanagioaică de-a lui Firea. O bătrână cu fața trasă, cenușie, care cerșea, ocolită, se vede treaba, de generozitatea tinerilor frumoși și liberi.
Ei bine, ajunși acasă, beneficiarii acestei ”pomeni sociale”, bine dispuși și destinși, vor deschide Internetul și vor mulțumi Primăriei-care a plătit toate astea de pe Calea Victoriei cu impozitele și taxele strânse în cea mai mare parte de la boșorogii știrbi și bășinoși-cu un sincer și recunoscător: ”Muie, Firea!”

duminică, 2 aprilie 2017

O țară în derivă


Iar a ieșit Ponta ca păduchele în frunte, cu tot felul de golănii. Sunt tot mai convins că ipochimenul este o marionetă a statului profund. Care, în 2012, se pregătea să ocupe locul pe care îl lăsa liber băsescu. După cum se văd acum lucrurile, erau două găști: una a lui băsescu, una care își căuta un personaj de felul lui, care să ducă mai departe opera acestuia, dar în beneficiul ei.
La început din gașca ”Ponta”, s-o numim așa, făceau parte și Maior, și Coldea, și Lulutza, și Ghiță, și Dâncu, plus vreo câteva personaje care și acum preferă să-și păstreze anonimatul. Sper că nu suntem proști să credem că p-ăștia îi futea grija de soarta bietei noastre țărișoare.
Ce a spart gașca? Încercarea de a-l înlătura pe băsescu. Puteau să-l lase dracului în pace. Aveau toate mijloacele să-l potolească, inclusiv prin racolarea unora din gașca lui, dar nu i-a dus mintea. Atunci a apărut prima mare fisură în gașca ”Ponta” și prima dezertare majoră: despărțirea lui Coldea de Maior. Care Coldea a luat-o cu el și pe Lulutza. Și, pentru a-și păstra locul în SRI, și influența, a declanșat jihadul împotriva lui Ponta, și împotriva a ceea ce a mai rămas din gașcă. Nici ea prea firavă, și lipsită de mijloace. Dovadă faptul că Ghiță a reușit să i-o tragă lui Coldea, iar Lulutza, cu tot sprijinul americanilor, nu se simte nici ea prea bine. Trei de-ai lui băsescu i-au arestat pe alți trei de-ai lui băsescu. Acum avem explicația de ce...
Iohannis a moștenit bucata de ”stat profund” care l-a sprijinit pe băsescu, și-i oferă și acum o relativă imunitate. Doar că Iohannis nu știe ce dracu să facă acum cu moștenirea lui băsescu, și chiar dacă sunt niște unii pe lângă el care mai apasă pe butoane, situația nu este prea veselă. Cu atât mai mult cu cât nici Hamsterul Trist nu e pregătit să facă jocuri de tip Maior-Coldea.
În gașca ”Ponta” lucrurile stau la fel de prost. Este în căutarea unui lider, pe care să-l scoată în față. Dragnea e prea greu de apărat. Și altcineva nu se grăbește să se ofere voluntar.
Brambureala din ”statul profund” se reflectă și în statul formal. Care pare rătutit de-a dreptul. Partidele sunt vraiște, instituțiile statului, la fel. Toată lumea se păruiește cu toată lumea. În presă e balamuc. Acoperiții se descoperă, descoperiții pișă ochii prin emisiuni tembele de televiziune. Dorința și voința de ”Să moară și capra vecinului!” sunt mai actuale ca oricând.
Îi dau o veste proastă lui Ponta. Bă! Mortul de la groapă nu se mai întoarce! Iar tu ești mort și ca politician, și ca om. Ca om, pentru că-ți lipsesc și omenia, și bunul-simț. Nu mai dă nimeni nici doi bani pe prostelile tale. Taci dracului și vezi-ți de ale tale! Nu lua după tine și partidul! Că n-ai mișcat un deget ca să-l construiești, și să-l impui pe scena politică. L-ai folosit doar pentru a-ți atinge scopurile tale egoiste. Ai fost și ești dispus să-l distrugi, dacă așa e ordinul! Taci! Du-te la mânăstire! Sau la cramă! Sau la dracu! Numai du-te!
A nu se înțelege că l-am uitat pe Dragnea. Nu, nu l-am uitat. A fost și el parte a găștii ”statului profund”. A făcut și el mult rău PSD și românilor. E cazul să ne lase și el. Țara asta trebuie să-și revină, să se curețe de gunoiul ”statului profund”. Care se metamorfozează, și scoate la înaintare soluția de rezervă: partidele de genul ”#rezist sau USR, și o nouă generație de așa-ziși politicieni și lideri de opinie. Fascismul civic este viitorul, dacă nu ne trezim și nu terminăm cu derbedeii ăștia.

marți, 28 martie 2017

Religie și pace socială


Văd că trebuie să mă repet: religia, în general, și, la noi, BOR în special, tind să devină țapi ispășitori pentru răul economic și social. Ceea ce nu este cazul.
Da, religia își pierde relevanța. Dar este un proces lent, și despărțirea omului de religie nu este pentru mâine. Mai mult, putem asista oricând, dintr-un motiv sau altul, la o resurecție a sentimentelor religioase. De ce își pierde relevanța? Pentru că ea a apărut ca un instrument de explicare a lumii înconjurătoare, și a devenit, în timp, un instrument structurant al vieții politice, economice și sociale. Când a început pierderea relevanței? Atunci când cunoașterea a început să dea și alte răspunsuri problemelor care erau explicate prin intermediul religiei. Tot cunoașterea a fost aceea care a dus la diversificare socială, lucru care, la rândul lui, a erodat importanța religiei.
Dacă e să vorbim doar de creștinism, elitele Bisericilor creștine au fost conștiente de aceste evoluții, și au încercat permanent, aruncând, la nevoie, peste bord o serie de lucruri inutile, anacronice și chiar toxice, să-și mențină relevanța în societate, una tot mai diversă, mai complexă, mai critică la adresa modelului de cunoaștere impus de religie. Și nu de puține ori le-a ieșit: religia este în continuare o dimensiune importantă a vieții sociale, chiar și atunci când biserica s-a despărțit de stat.
Religia este și teorie, spirit, și practică, materie, ca să zicem așa. Practica poate fi contestată, poate fi interzisă, poate fi scoasă din ecuație. Ce facem cu partea spirituală a religiei? Că, într-un fel sau altul, este parte a devenirii spirituale a unei imense majorități a indivizilor. Și, în cele mai multe cazuri, are rol de stabilizator social, de creator de pace socială. Să nu generalizăm aspectele marginale, episoadele de fanatism și violențe religioase. Că și-au avut și ateii, și necredincioșii, momentele lor de ticăloșie și de rușine.
De fapt, intoleranța naște intoleranță, și cu așa ceva avem noi de-a face acum. Există un grupuscul extrem de activ, și de intolerant, care atacă religia și partea sa formală, instituțională, cu rea-credință, și pentru orice. Răspunsul instituției numită BOR este inadecvat, și adesea la fel de intolerant. BOR suferă de ”complexul Massada”, și nu înțeleg de ce.
Acest război este inept. Efectiv inept. Și arată halul în care a ajuns societatea românească, incapabilă să-și rezolve problemele, și să abordeze problemele altfel decât conflictual. Cazul definirii familiei este exemplar, din acest punct de vedere. Și unde am ajuns? Într-o fundătură, unde se desfășoară o păruială generală, cu insulte, înjurături, ce nasc resentimente și frustrări. Toată lumea pierde. Și răul social crește.
Dialogul a devenit imposibil în societatea românească. Asta e marea noastră tragedie. Și nu ne pasă...

sâmbătă, 18 martie 2017

Salvați Calea Victoriei!


Măcel pe Calea Victoriei! Săptămâna asta, doar în jurul blocului în care locuiesc, și la parterul lui, au dat colțul trei magazine. Adina Botezatu trage și ea obloanele. Îmi spuneau cei care țin un mic magazin cu alimente și băuturi, la parter, că se pregătesc de închidere, săptămâna viitoare, încă două. Farmacia pe care o știu de când m-am mutat în București, din 1979, trage și ea să moară. Frizeria, chiar peste stradă de ea, agonizează și ea. Asta doar între Biserica Albă și Muzeul Colecțiilor de Artă.
Trotuare nespălate de nu mai știu când. Dale care se clatină. Stâlpii de iluminat-dintr-un plastic de doi bani-crăpați, plini de reclame, cu măruntaiele electrice la vedere. Mâzgălituri pe toate zidurile posibile. Mizerie cât cuprinde. Și niște muncitori, rătăciți în peisaj, repară cu zel...pista de biciclete! Aliniază bordurile! Au și etalon de luft între borduri! Mătură! Să nu te apuce damblaua?
Calea Victoriei este moartă! A murit economic, în primul rând. Au ucis-o retrocedările. Cele mai multe locuințe sunt goale. Și nu-și găsesc chiriași. De ce ai veni într-o zonă moartă, în care n-ai unde ține un automobil, unde nu mai sunt piețe, magazine, altele decât nenorocitul ăla de MegaImage, care a devenit o oroare? Unde nu mai sunt librării, excepție făcând cea de la Krețulescu, și ea în suferință? Cum spuneam, de parcuri nici nu poate fi vorba. Cel de peste drum de Academia Română este cât o batistă, și uitat de lume, cel de la Ateneu, o oroare. De ce să cobori în Cișmigiu? Să-ți accentuezi depresia?
Cred că o acțiune ”Salvați Calea Victoriei!” ar fi numai bună. Și urgentă. Totul pornește de la revigorarea economică a zonei, și ar presupune ridicarea regulilor stupide privitoare la circulație și la parcare. I-am întrebat pe cei doi-soți și soție, tineri, cu chef, și putere, de muncă-de ce nu profită de faptul că magazinul de lângă ei e gol și de ce nu se extind? Mi-au zis că ar vrea. Chiar s-ar înhăma la un credit. Dar cine să le treacă pragul? Pentru că ar avea de plătit o chirie aberant de mare. De fapt chiriile au ucis multe dintre afacerile din zonă. Care nu e, totuși, un mall. Da, într-un mall poți cere mai mult, că ai un flux mare de vizitatori/potențiali consumatori. Deși înțeleg că nici prin malluri buticurile nu se simt prea bine.
Or avea Bucureștii, pe hârtie, circa 30% din PIB ul României. Dar doar pe hârtie. Orașul este extrem de scump, raportat la ceea ce oferă, iar bogăția este atât de inegal distribuită. Cei mai mulți bucureșteni supraviețuiesc, nu trăiesc. Au bani doar pentru strictul necesar, și atât. Faptul că sunt câțiva petrecăreți care umplu niște crâșme sordide prin Centrul Vechi nu înseamnă nimic.

Nici cultural Calea Victoriei nu mai înseamnă nimic. Casa Cesianu, Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Național de Artă, și cam atât. Stau goale, goale. La Ateneu, concerte, din când în când, cu un public rarefiat, și fără urmași vizibili. Niciun cinematograf. Teatrele, Tănase și Municipalul, parcă, își pierd și ele publicul. Nu prea vine nimeni din spate, nici dramaturgi, nici actori, nici regizori, nici scenografi.

Mofturile unor tembeli, interesele unor ticăloși, durerea în cur a unor autorități corupte, calitatea jalnică a unor arhitecți, lipsa planificării urbane, toate la un loc, au distrus centrul Capitalei. Uitați-vă și la marile bulevarde, paralele cu Calea Victoriei. Uitați-vă la ”Bulevardul Filmului”. Toate se degradează, toate mor, lumea nu mai percepe zona ca pe un punct de atracție. E vremea civilizației mallului. A minimei rezistențe. A alienării. E triumful individualismului dus la absurd. E România.

sâmbătă, 4 martie 2017

Neo-legionarii capitalismului sălbatic.

Un prieten, sociolog(pe bune, serios, cu știință de carte, și care nu, nu e Pieleanu!) îmi spunea ieri, pe post de calmant la tirada mea despre tefeliști și ale lor grețuri morale, că lor, din sondaje, le iese altceva. Anume că tefeliștii, într-o largă majoritate, încearcă o sănătoasă(de, vârsta, sunt până în 35 de ani! de unde hemoroizi?) durere în cur de toți și de toate. Și nici nu le au p-astea cu politica partizană. Iar ăia care le au înclină mai mult spre stânga. Hait! Mi-am luat-o!
Bine, bine, prietene, zic eu, și atunci? Atunci lucrurile sunt nașpa în categoria 35-50 de ani, care cică-s cei mai frustrați și mai radicalizați. Ei sunt generația ”Revoluției Luminii”, un remake după Piața Universității. Vezi, Doamne, ei sunt gata să-și ia revanșa pentru că au pierdut în 1990.
Sigur, așa o fi. Dar ce pizda mă-sii a pierdut în mai 1990 un plod de opt ani, care tocmai avansase de la ”Șoimii Patriei” la Pionieri? Ce frustrări poate să aibă? Cel mult ar putea fi generația victimă a capitalismului sălbatic. Aș înțelege o revoltă împotriva capitalismului, și cereri pentru revenirea la statul social, la rolul redistributiv al statului, la reducerea polarizării economice, la cereri de mai multă justiție socială. În loc de asta auzim cereri de întoarcere la dictatură, de desființare a instituțiilor democrației.
Oamenii ăștia sunt, e adevărat, o generație pierdută. Dar nu din vina ”revoluției” Ci din vina lor. Au crezut în imaginea prefabricată de propaganda Războiului Rece despre capitalism și lumea liberă. Și au avut un șoc, la propriu, când au văzut diferența dintre ”Raiul capitalist” din mintea lor, și realitatea capitalismului sălbatic. Când au început îndoielile, aceeași mașinărie de propagandă-întărită între timp cu vârfuri ale propagandei fostului regim comunist, vezi Volodia Timenski- le-a servit la repezeală o explicație: ”Păi, ăsta nu-i capitalism! România este tot în comunism! Dovadă? Statul social! Voi trăiți prost pentru că sunt atâți trântori care se înfruptă din munca voastră! Jos comunismul!” Și așa se naște fascismul social!
După care îndoielile au revenit. Și propaganda iar le-a servit o explicație: democrația este de vină. Pentru că statul a fost capturat de politicieni corupți. Corupția ucide! Jos corupții! Jos comunismul!” Și a venit urgia anti-corupției. Cu Lulutza și Coldea pe post de îngeri exterminatori. Și nu s-a întâmplat nimic! Corupția este și mai mare, a infectat în profunzime corpul social. Iar acum revoltații află că anti-corupții sunt corupți până în măduva oaselor, că de stat s-a ales praful, că democrația ar fi fost bună, dar și de ea s-a ales praful, că și capitalismul se schimbă, numai ei rămân încremeniți în proiect.

Ce frustrare mai mare decât conștiința faptului că te-ai înșelat, că, luându-te după muște, ai ajuns în căcat până în gât? Și, incapabili să-și asume eșecul și responsabilitățile pentru el, vor să se răzbune. Orbește, pe cine le cade în mână! Iar ura lor oarbă nu poate fi canalizată de nimeni. A încercat Iohannis; în primă fază i-a ieșit, vezi ”Colectiv” și guvernul Cioloș. În primă fază părea că-i iese, atunci când s-a pus în fruntea hoardelor fascismului civic, în marș spre bătălia cu ciuma roșie. Tefeleii erau pe post de decor, figurație într-un film care nu era al lor. Doar că mișcarea s-a sufocat repede. Momentul emo s-a risipit, și, ca după orice beție, orice om cât de cât normal se întreabă: ”Mă, cu ce dracu m-am făcut muci, și de ce?” Se pare că răspunsul nu le-a plăcut. Așa că au lăsat-o mai ușor cu grețurile morale. Mai ales când apar notele de plată.

Nucleul dur al ”Revoluției Luminii” rămâne intact. Și se va radicaliza și mai mult. Va mai fi folosit în lupta politică. Va fi principalul promotor al revenirii la un regim de mână forte. În fond, ei sunt continuatorii extremismului de drepta din interbelic. Intelectual, sunt hrăniți cu scrierile ideologilor legionarismului. Iar antidot împotriva acestei otrăvi nu există decât în reconstrucția statului și a încrederii cetățeanului în stat, în politică și în democrație. Dacă nu vrem să repetăm acele vremuri, incluzând aici și stalinismul primilor ani ai comunismului, trebuie să ne asumăm costurile păcii sociale. Care înseamnă corectarea eșecurilor și inechităților capitalismului sălbatic. Care, așa cum arată ”protestele din Piața Victoriei, s-a invitat pe scena politică, pe post de actor central, prin intermediul multinaționalelor.

Scurt spus, salvarea vine de la mai multă democrație, nu de la mai multă pușcărie. Statul Penitență trebuie să se transforme la loc în ceea ce a fost: Statul Providență. Sigur că se mai poate, dacă, la rândul nostru, nu ne lăsăm orbiți de ură, și nu vrem și noi răzbunare împotriva celor care care ne-au lipsit de suveranitatea noastră de cetățeni, călcându-ne astfel în picioare demnitatea. Suntem la limită, și de data asta trebuie să cumpănim bine. Alternativa la pacea socială este războiul civil. Iar în cazul ăsta #rezist nu este o opțiune. Nimeni nu iese neșifonat din așa ceva!

vineri, 24 februarie 2017

Mână invizibilă, caut disperată creier!


„Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmăreşte numai propria lui siguranţă; iar îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul, el adeseori promovează interesul societăţii mai eficient decât atunci când încearcă să o facă în mod special.”(Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor") Această frază, scoasă din contextul epocii în care a trăit filosoful şi economistul scoţian, a devenit, mai ales în contextul războiului ideologic dintre cele două blocuri politico-militare, după cel de-al doilea Război Mondial, principalul argument în favoarea retragerii statelor din reglementarea economiilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel global. 

Faptul că blocul socialist avea performanţe inferioare „Lumii Libere” era pus pe seama „mâinii grele” a statului, care intervenea prea mult şi prea profund în economie, în timp ce „mâna invizibilă” se dovedea mai inteligentă decât statul. Dacă ar trăi, cred că Adam Smith, om inteligent şi profund, nu ar avea nici-o reţinere să-şi re-formuleze principiul, dacă asta a vrut să fie fraza cu pricina. În fond, lucrurile sunt mult mai complexe acum, decât în urmă cu două sute şi mai bine de ani. Poate că atunci, singură, „mâna invizibilă” reuşea să-şi facă „datoria”. Erau vremuri în care în ecuaţia economiei erau puţine variabile, şi dezechilibrele se reglau, într-un fel sau altul, de la sine. Dar dacă îl citim pe Dickens, avem mari îndoieli că lucrurile funcţionau satisfăcător în epocă. 

Mai poate fi invocată „mâna invizibilă” în zilele noastre? Bunul simt ne-ar obliga la oarece reţineri sau dubii justificate. Iar aceste dubii ar trebui să fie mai ferm exprimate tocmai în lumea anglo-saxonă. Pentru că, în contextul crizei financiare actuale, se evocă tot mai des Marea Depresie din 1929-1933, nu ar fi lipsit de interes să reamintim faptul că Marea Britanie şi-a pierdut statutul de mare putere globală fix în acei ani, când, în loc să urmeze exemplul New Deal, aplicat de verii lor de peste ocean, şi să-l citească pe John Maynard Keynes, un englez, totuşi! au preferat să aştepte ca „mâna invizibilă” să facă treaba pe care era obligat s-o facă statul. Keynes a diagnosticat incompetenţa fundamentală a economiei de piaţă de a-şi garanta o dezvoltare stabilă. În Statele Unite ale Americii, în dezbaterea din campania electorală se aud tot mai multe voci care cer un nou New Deal şi pun problemele pe care le are economia americană pe seama destrămării consensului creat de F.D. Roosevelt în anii 30-40 ai secolului 20 în legătură cu necesitatea şi legitimitatea intervenţiei statului în reglementarea economiei, inclusiv în domeniul cel mai sensibil al momentului, cel bancar. Ideea era: statul va salva băncile folosind bani publici doar cu condiţia obligatorie a respectării normelor de risc impuse de stat. Normal, pot fi cazuri de forţă majoră, altminteri se ajunge la naţionalizarea pierderilor din sistemul privat. 

Monetarismul şi politicile neo-liberale promovare de Administraţiile Ronald Reagan şi George Bush, dar şi multe dintre deciziile Administraţiei Clinton au erodat moştenirea New Deal. Una câte una, măsurile de securitate impuse de stat în domeniul bancar, financiar şi bursier au fost anulate, sau dacă nu, s-a admis constituirea unui sistem financiar paralel cu cel reglementat, cel care se află, de altminteri, în centrul actualei crize. Despre capacitatea „mâinii invizibile” de a gestiona complexitatea economiei globalizate se întreabă şi unul dintre cei mai cunoscuţi bancheri ai lumii, Jean Peyrelevade în „Capitalismul total”, o carte apărută în 2007 la PUF, în condiţiile în care capitalismul s-a impus ca model unic de organizare a vieţii economice mondiale. „Este un motiv în plus să privim cu atenţie dacă legile proprii ale economiei de piaţă sunt compatibile, chiar spontan coerente, cu interesul general al societăţii sau dacă, dimpotrivă, rămân contrare prin natura lor. În alte cuvinte, un anume optim social poate fi atins prin intermediul funcţionării naturale a aparatului capitalist, afirmării regulilor sale de guvernanţă şi comportamentului actorilor săi(acţionari, consilii de administraţie şi mandatari sociali)? Sau, dimpotrivă, divergenţa obiectivelor, ca să nu spunem destinelor, între partea cea mai evoluată a aparatului productiv şi ansamblul colectivităţii cetăţenilor cere ca reacţie o reglementare puternică, externă, suverană, a economiei de către factorul politic?... Niciodată nu am avut atâta nevoie de reglementare pentru a asigura echilibrul politic, etic, ecologic al dezvoltării planetei.” 

Asta o spune un mare bancher care joacă la nivel global! Bizar este că nici democraţii, nici republicanii nu se prea omoară să aducă subiectul reintroducerii unor reguli mai dure de reglementare a sistemului financiar. Consilierul economic al candidatului republican McCain este Kewin Hassett, coautorul unei cărţi, „Dow 36.000” în care se argumenta, extrem de serios, de ce indicele bursier Dow Jones trebuie să ajungă la 36.000 de puncte. Era în vremea bulei speculative a Dot.Comurilor, în anii 90. Când s-a spart bula( care, în paranteză fie spus, n-a dus indicele mai sus de 12-13.000 de puncte!), s-a ajuns pe la vreo 8000 de puncte! Şi acum se mai aud hohote de râs! Nici la democraţi nu se vede prea mult zel reglementator în domeniu: şi ei primesc bani de campanie, iar în schimbul lor trebuie să dea ceva, sau să nu facă ceea ce trebuie! Ca să rezumăm: crizele financiare cu repetiţie, care se răspândesc din ce în ce mai repede la nivel global, spun un singur lucru, care sună a anunţ publicitar: „Mână invizibilă, caut disperată creier!”

PS: din martie 2008, când a fost scris acest articol, nu s-a schimbat nimic. Chiar nimic! Nici măcar Dow Jones n-a ajuns la 36.000. Nevoia de New Deal e la fel de mare. Dar Trump nu e F. D. Roosevelt. Măcar ăla a avut un plan. Trump nu are niciun plan. Tot ce vom obține va fi creșterea resentimentelor și a frustrărilor. Până la explozia socială. Pe care ne-o facem cu mâna invizibilă, care nu-și găsește un creier.

Ghiveci de crize



Am găsit în memoria calculatorului acest text, scris prin 2007. Îl republic, pentru că, pe fond, este valabil şi acum. Ne plac crizele. Suntem dependenţi de crize. Nu mai putem trăi fără ele. Viaţa noastră ni s-ar părea fără sens dacă jurnaliştii nu ar mai avea ce crize pune pe prima pagină a ziarelor, sau despre care să trăncănească nişte tembeli de ambe sexe prin tocşouri. Dar ştiţi ce-i mai naşpa în toată această afacere? Suntem cei mai proşti gestionari de crize!
Aşa că serviţi o porţie de ghiveci de crize. Cum spuneam, e mai vechi, dar e în termenul de garanţie şi se poate consuma.


România este, mai nou, ţara crizelor. O ducem din criză în criză. Criza locurilor în grădiniţe. Criza medicamentelor. Criza apei potabile. Criza sistemelor de irigaţii. Dar „mama tuturor crizelor”, criza supremă, „Criza” cu majusculă este, evident, criza politică. Un marţian care ar face regretabila eroare să aleagă România pentru a înţelege cum funcţionează un stat de pe a Treia Planetă de la Soare ar putea trage eronata concluzie că pentru pământeni criza este starea naturală a sistemului şi instrumentul predilect de gestionare a treburilor publice. 

Dacă va avea timp şi nervi suficienţi de tari, extraterestrul nostru nu foarte ipotetic, de vreme ce inevitabilii cercetători britanici profeţesc că ne vom întâlni cu ei peste vreo zece ani, va realiza care este deosebirea între o criză reală şi una fabricată şi va înţelege şi riscurile conducerii prin crize. Totul este ca el să nu ne fie oaspete pentru că pe planeta lui tocmai se consumă o criză şi el a plecat hai-hui prin galaxie, în ... Congo! Lăsând gluma la o parte, Traian Băsescu s-a transformat într-un soi de Diogene care caută, de când a ajuns - nechemat! - în politică, adică de ani buni, crizele cu lumânarea. Iar când nu le găseşte, le inventează. 

Aşa cum alţii colecţionează fluturi(nici-o aluzie, deşi Traian Băsescu are un Flutur în „insectarul” lui politic!) domnia sa colecţionează crize. Îi plac la nebunie! Atât de mult le iubeşte, încât a făcut din ele instrumentul exclusiv de care se foloseşte pentru a guverna. S-a creat o întreagă mitologie în acest sens: Traian Băsescu, magistralul producător şi gestionar al crizelor, marele „dresor” de crize, cel care le îmblânzeşte cu vorba şi cu fapta. Dar este cu adevărat Traian Băsescu „stăpânul crizelor”? Şi dacă da, noi ce avem de câştigat de pe urma acestor crize? Spuneam, nu de mult, că guvernarea prin crize are prea puţine avantaje şi prea multe costuri, de natură politică, economică şi socială. Odată declanşată, o criză nu este o bucurie pentru nimeni, pentru că ea indică existenţa unor disfuncţionalităţi de sistem, care au permis apariţia ei. Asta în cazul crizelor „naturale”, ca să zicem aşa. De fapt, stat, guvern, administraţii centrală şi locale sunt tot atâtea mecanisme de gestionare, pe diverse paliere, a crizelor „naturale”. 

Din aceste crize se învaţă, ele generează schimbări în sistem, noi reguli şi mecanisme de gestionare. Crizele „induse”, artificiale, sunt, din punctul de vedere al mecanismelor de gestionare, un non - sens. Pompierii nu există pentru a provoca incendii, după care să le stingă, pentru a-şi dovedi utilitatea. Ei au ca principală sarcină prevenirea crizei, adică a incendiului, şi abia apoi gestionarea ei, adică stingerea incendiului. Traian Băsescu, ca şef al statului, prin rolul constituţional de mediator între stat şi cetăţean, în sensul larg al termenilor, are drept principală atribuţie „de serviciu” prevenirea crizelor. Asta intră în conflict cu modul său de a concepe acţiunea politică: adică atingerea obiectivelor prin generarea artificială de crize, indiferent de costuri. 

Dacă analizăm cariera sa politică şi modul său de acţiune, vedem că este un mediocru gestionar de crize. Din criza pe care a provocat-o în timpul guvernării CDR, PD, partidul său, a ieşit extrem de şifonat, scorul său electoral fiind doar de circa 7%, iar Petre Roman a obţinut la alegerile prezidenţiale doar circa 3%. Asta în condiţiile în care Traian Băsescu era Primar General al Capitalei şi vedetă mediatică! Crizele, de fapt confruntările cu Consiliul General, dominat de PSD, şi cu guvernul condus de Adrian Năstase, pe care le-a provocat şi le-a alimentat permanent cât a fost Primar General au dus la blocarea celor mai multe dintre proiectele pe bucureştenii le cereau şi le socoteau prioritare. Performanţa lui a fost la fel de nesemnificativă şi după ce alegătorii i-au dat ceea ce a cerut: primarii de sectoare şi Consiliul General. Ca urmare a acestor crize, pe care le-a gestionat catastrofal, bilanţul său ca Primar General este unul practic nul. Pentru noi. 

Pentru domnia sa, bilanţul este pozitiv: nu doar i-au „ crescut” peste noapte două vile în proprietate, dar şi conturile familiei s-au rotunjit binişor. Iar ca bonus a primit Cotrocenii! Primul lucru pe care l-a făcut atunci când a ajuns şef al statului a fost să provoace o criză, invalidând practic rezultatul alegerilor parlamentare şi numindu-l pe acum mult hulitul Călin Popescu Tăriceanu în funcţia de premier, ignorând faptul că PSD ar fi fost îndreptăţit să formeze guvernul. A urmat un val de crize, de la evocarea alegerilor anticipate la nici zece zile de la formarea Guvernului, considerarea PC „soluţie imorală”, la presiunile pentru schimbarea şefilor celor două Camere ale Parlamentului şi aşa mai departe. Totul a culminat cu încercările de-a dreptul disperate de a-l îndepărta pe Tăriceanu din fruntea guvernului. 

Şeful statului a intrat într-o logică a confruntării cu orice preţ, ca atunci când era la Primărie, doar că acum lucrurile sunt cu mult mai grave şi mai periculoase, pentru că se schimbă scara la care se repercutează consecinţele crizei. Acum întreaga naţiune, nu doar bucureştenii, sau cei din PNŢ-CD, are de plătit preţul nechibzuinţei prezidenţiale. Traian Băsescu provoacă permanent crize pentru un motiv cât se poate de simplu: nu are nici capacitatea, nici instrumentele adecvate pentru a le gestiona eficient. De fiecare dată când una dintre crizele pe care le-a provocat scapă de sub control sau riscă să-l penalizeze, în termeni de imagine în rândul opiniei publice, inventează una nouă, pe care, dacă nu o mai poate gestiona, o înlocuieşte cu alta. Sistemul acesta de escaladare a crizelor nu poate funcţiona la nesfârşit. 

De fapt, Traian Băsescu a ajuns la capătul liniei. Singura criză pe care o mai poate provoca ar fi o lovitură de stat, care să ducă la suspendarea Constituţiei, dizolvarea Parlamentului, a garanţiilor privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, etc. Cea mai bună dovadă că în actualul cadru constituţional nu mai are ce crize provoca este eşecul răsunător al consultărilor politice convocate de el vineri, 8 iunie 2007, la Cotroceni. „După consultările cu partidele politice, din data de 28 mai a.c., am constatat că majoritatea acestora refuză soluţia democratică garantată prin organizarea de alegeri anticipate. În aceste condiţii, vă supun atenţiei propunerea de a identifica împreună un Premier care să prezinte Parlamentului o echipă guvernamentală axată pe reprezentanţi ai PNL-PD-PLD. Viitorului Prim-ministru îi va reveni obligaţia de a negocia o majoritate parlamentară clar asumată.” Acest paragraf din invitaţia adresată partidelor politice este mai mult decât suficient pentru a justifica o nouă suspendare şi un nou Referendum pentru destituirea sa! România are deja un premier care, până când nu va fi revocat prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, este perfect legal şi legitim! 

Traian Băsescu nu poate schimba premieri ori de câte ori i se năzare lui, iar Guvernul este controlat de Parlament şi nu şeful statului. Preşedintele României nu poate construi majorităţi parlamentare pe hârtie, ignorând realităţile din Parlament. Pentru oricine este clar că soluţia PNL-PD-PLD este o utopie! Cele trei partide se urăsc sincer şi temeinic, graţie domnului Traian Băsescu, făcătorul de scandal prin excelenţă! Ar rezulta tot un guvern minoritar, care nu va avea sprijinul celorlalte partide, pentru că Traian Băsescu a reuşit să încaiere pe toată lumea cu toată lumea! Dar şi mai grav, oamenii pe care i-ar promova Traian Băsescu sunt de departe un contra-exemplu de „reformare” a clasei politice. Că doar nu or fi cine ştie ce „prospături” Stolojan, Berceanu, Blaga, Flutur şi compania! 

Demagogia domnului Băsescu devine de-a dreptul indecentă şi chiar ajungem să ne simţim jigniţi, pentru că suntem luaţi de proşti, ceea ce nu e cazul! Pe de altă parte, nu am înţeles ce au căutat la Cotroceni partidele care au votat suspendarea lui Traian Băsescu pentru încălcări ale Constituţiei. Că partidele din aşa-zisa „coaliţie anti – prezidenţială” nu au reuşit să explice românilor de o manieră coerentă şi convingătoare motivele lor e una. Faptul că Referendumul a invalidat suspendarea nu înseamnă că lucrurile s-au rezolvat şi că Traian Băsescu a reuşit să convingă populaţia că este un exemplu de respect faţă de Constituţie! Nu, pur şi simplu ne-am întors de unde am plecat când s-a evocat posibilitatea suspendării şefului statului: fiecare o ţine pe a lui. 

Să te faci complice la încălcarea Constituţiei este la fel de grav ca şi încălcarea ei. Să te duci la Cotroceni ca să ai de unde veni, legitimând astfel un act anti-constituţional, este un mod stupid de a demonstra, cum declara domnul Titus Corlăţean, secretarul general al PSD, „respect şi curtoazie” faţă de o instituţie. Clasa politică s-a lăsat târâtă în acest ghiveci de crize politice dintr-o teamă de-a dreptul iraţională de a intra în competiţie cu Traian Băsescu. Nici acum nimeni nu îndrăzneşte să-i spună, serios şi argumentat, şefului statului că tot ce-i prea mult strică. Glumiţele infantile ale premierului, gen învăţăturile lui Tăriceanu către „plodul” de la Cotroceni sunt hormonale, nu raţionale. 

Traian Băsescu nu este nici trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, nici un Superman. Este un politician la fel de mediocru şi de lipsit de orizont ca marea majoritate a politicienilor români. Doar că el are o firmă de PR mai bună. Dacă asta e problema adversarilor lui, să-şi schimbe firma de PR şi să comunice mai bine cu cetăţenii. Dar acest circ nu mai poate continua! Traian Băsescu a reuşit să creeze o criză care nu are soluţie în sistemul constituţional actual. Este, trebuie să recunoaştem, o mare performanţă, poate unică în istoria post-decembristă. Dar nu va reuşi performanţa de a o rezolva. Soluţiile nu mai au cum veni de la Cotroceni. Traian Băsescu a aflat şi el acest lucru, iar asta îl face extrem de nervos şi de incoerent în ceea ce inteprinde. 

Cum nimeni nu doreşte alegeri anticipate, Moţiunea de Cenzură depusă de PD nu va trece la vot. Iar cum PSD este, la rândul lui, într-o criză de proiect în acest caz, ca de altfel în cele mai multe cazuri în ultimii doi ani, criză generată acum de dorinţa mafiei politice de la Cluj de a scoate castanele din foc cu mâna partidului în folosul prietenilor din PD, am paria că nu va depune o Moţiune de Cenzură, nici în următoarele zile, nici la toamnă. Paradoxal, PD şi PLD au cel mai mult de pierdut, deşi se dovedesc extrem de virulente ca partide aflate în Opoziţie. Sunt prea legate de Traian Băsescu şi eşecurile sale sunt şi eşecurile lor. 

Faptul că nu a reuşit să-l dea jos pe Tăriceanu este o mare bilă neagră pentru Traian Băsescu. Nici PSD nu va sta prea pe roze. PD şi PLD vor face din el ţinta lor preferată, iar presa aservită lui Traian Băsescu îl va toca mărunt. Astea se vor adăuga subminării din interior a partidului de către cei din „Grupul de la Cluj”, ceea ce va duce la creştea presiunea asupra lui Mircea Geoană, fie pentru demisie, fie pentru înlocuirea lui în cadrul unui nou Congres extraordinar. 

Toată lumea pierde de pe urma modului discreţionar şi anti-constituţional în care Traian Băsescu îşi exercită mandatul de şef al statului. Dacă el şi Călin Popescu Tăriceanu chiar sunt patrioţi şi chiar le pasă de interesul naţional, de poporul pe care îl tot invocă şi în numele căruia pretind că vorbesc, atunci demisionează simultan şi se retrag pentru o vreme din viaţa politică. Este singura ieşire din acest ghiveci de crize, de care ne puteam lipsi bucuroşi. Dar nu avem noi norocul ăsta!”

Schimbând numele Președintelui României, actorii politici sunt aceeași ca în urmă cu zece ani, iar guvernarea prin crize duduie, ca de obicei. Ca și lui Traian Băsescu, și lui KWI i se pare că este ”stăpânul crizelor”. Și și-a oferit câteva în cele nici trei luni trecute de la alegerile parlamentare din 11 decembrie. L-a chemat pe Tăriceanu la Cotroceni, să-l rupă de PSD și să formeze o nouă majoritate parlamentară. A refuzat nominalizarea propunerii de premier, formulată de majoritate. A dat buzna peste Guvern și a scos lumea în stradă pentru o presupusă intenție de ”amnistiere a corupților”. S-a pus în fruntea demonstranților, care scandau slogane fasciste, vezi ”ciuma roșie”. A generat noi fracturi în societate. A refuzat sistematic să promulge legi, inclusiv Legea Bugetului. A făcut presiuni asupra CSM și a Avocatului Poporului, pentru ca acestea să atace o OUG la CCR, iar Curtea le-a spus că n-au nicio treabă cu asta. 

Doi iresponsabili, pentru care interesele lor sunt deasupra interesului cetățenilor. Și nimeni nu-i poate atinge nici cu o floare. Sunt vacile sfinte ale sistemului securist, sistem care este blestemul României. Asta e! Dans, idioților!

marți, 21 februarie 2017

Adevărata miză a ”Revoluției Luminii”.


Pentru proști: Guvernul, odată învestit de Parlament, NU mai este guvernul unei majorități politice, aceea care a dat votul de învestitură. Este Guvernul României, așa cum Iohannis, după ce a jurat cu mana pe Biblie, în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, este președintele României, nu al lui madam Burghiu-Bej sau al lui Năuca Curcanu.
Ceea ce face DNA în cazul cercetării Guvernului în cazul OUG 13 este un act de înaltă trădare, o gravă atingere adusă interesului național, o amenințare la adresa siguranței naționale. De ce? Simplu. Obiectivul acestui act profund ilegal și anticonstituțional nu este ”aflarea adevărului”, câtă vreme Guvernul nu a încălcat nicio lege, și nici Constituția, e reducerea capacității guvernului de a gestiona țara, cu tot ce înseamnă asta, și anularea capacității lui de negocierea cu partenerii noștri din UE și din NATO. Asta într-un moment în care UE trece printr-o criză profundă, și trebuie să se schimbe radical, după ieșirea Marii Britanii din Uniune.
România a ajuns prizoniera unei demente, pe care nimeni nu poate s-o înfrunte. De ce? Pentru că e apărată de ”americani”? Ne resemnăm cu gândul că politica țării-de care depinde viața noastră, tefelei sau bășinoși, la grămadă-este decisă de o trădătoare? Pentru că asta e Kovesi, în cazul în care a fost recrutată de o putere străină, și execută ordinele acelei puteri. Dar chiar este apărată de americani, sau ne aflăm în fața unui lucru și mai grav?
Dacă șefa DNA este nu agentul unei puteri străine, ci al unui grup privat de interese, și este apărată de el, inclusiv prim provocarea de revolte și mișcări de stradă? Dacă ”Revoluția Luminii” nu este decât o încercare de a prelua puterea în România, în numele acestui grup de interese?
Și dacă este așa, iar SRI nu face nimic pentru a pune capăt acestei situații de o gravitate fără precedent, putem să ne gândim că și SRI este ”privatizat”, și protejează interesele aceluiași grup, care o controlează pe Kovesi.
Cine poate răspunde la întrebările astea, dacă cei care ne apără ne vând, pentru treizeci de argint? Pentru că eu nu cred serios că vreo putere, prietenă sau dușmană, își poate permite să acționeze așa într-un stat (oarecum) suveran. Nu ar vrea să creeze precedente, și nici resentimente în România, resentimente care le-ar afecta interesele legitime, și oficiale, în țara noastră.
Ambasadorul Klemm, ca și alți dobitoci ca și el, ar face bine să se trezească, să scoată nasul din curul Lulutzei, și să nu permită-dacă vor să-și protejeze propriiile interese aici-preluarea puterii în țară de acel grup de interese private. Asta e o amenințare și pentru țările lor, dar și pentru ansamblul celor două instituții, UE și NATO. ”Strada”, odată pornită, îi poate lovi și pe ei, și țările lor. Washingtonul nu are frisoane după ceea ce s-a întâmplat după victoria lui Trump? Bun, nu le place Trump. Dar el e, până una-alta, încarnarea statalității americane. Vor s-o slăbească? Să alimenteze mișcările centrifuge din federația americană? La fel și europenii.
Deci, cum facem? Ne lăsăm dominați de resentimente, cu riscul de a ne pierde țara? Nu vor mai fi corupți într-o Românie ciuntită? Vom trăi mai bine? Avem la ce ne gândi, dacă ne-a mai rămas vreun neuron în stare de funcționare...

luni, 20 februarie 2017

Democrația la răscruce


Carlos Ghons, patronul de la Renault, spunea, în urmă cu ceva vreme: "Criza financiară se va transforma în criză economică, apoi în criză socială şi, în fine, în criză politică." Deja criza politică a luat-o înaintea celorlalte crize, în Grecia, în Italia, Spania, dar și în sânul UE, grav zdruncinată de consecințele Brexitului. De fapt, criza politică se întinde în tot Occidentul, fără a ocoli SUA. Victoria lui Donald Trump n-a rezolvat nimic, doar a adăugat un nou set de probleme-și de conflicte!-celor existente deja în Statele Unite.

Întrebarea mea este, în cazul crizei politice, legată de natura ei. Va fi o criză ordinară, în sensul în care se cere o schimbare a guvernelor, fie prin alegeri anticipate, fie prin schimbarea majorităţilor guvernamentale, fie prin formarea de mari coaliţii? Cu alte cuvinte va fi o criză ce se va desfăşura în limitele democraţiei şi statului de drept, sau va fi una care va pune în discuţie democraţia şi statul de drept?

Deşi nu-mi doresc, am sentimentul că această criză politică va fi una care va pune în discuţie sistemul democraţiei reprezentative. Oricum democraţia reprezentativă este în criză din anii 70-80 ai secolului trecut, iar, paradoxal, prăbuşirea comunismului nu a fost o oportunitate pentru rezolvarea crizei, ci un factor agravant al crizei democraţiei reprezentative.

Exportul de "democraţie" a fost cea mai mare eroare a Occidentului, pentru că ţărilor din Est li s-a impus un model democratic nu doar inadecvat condiţiilor lor şi stării de extremă slăbiciune a societăţilor civile din zonă, ci şi aflat în pierdere de viteză, pus la îndoială, pe motiv de lipsă de performanţă, în chiar ţările exportatoare.

Cel mai mare rău în acest caz l-a făcut viziunea de tip "sfârşitul istoriei", care a împiedicat orice efort de a construi alternative, de a schimba sistemul, de a-l face mai robust la crize şi şocuri externe.

În ultimii 20 de ani, după elanul provocat de prăbușirea comunismului, am asistat la o retragere accelerată a cetăţenilor din spaţiul public, la diminuarea dramatică a sprijinului popular pentru partide şi politicieni, de transformare a politicienilor în cârpe de şters pe jos pentru jurnalişti, pentru "societatea civilă", la fragmentarea accelerată a puterii politice, la dezarmarea statului şi la transformarea lui din organizator al coeziunii sociale la un contemplator al destructurării sociale.

Democraţia are acum atractivitatea unui cadavru în descompunere. Mai vorbeşte cineva de ea, mai interesează pe cineva erodarea zilnică a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti? Toate aşa-zisele democraţii sunt, de fapt, forme fără fond, amintiri ale unor vremuri în care se lupta şi chiar se murea pentru democraţie, pentru valorile ei, pentru drepturi şi libertăţi civice.

Mulţi cred că ceea ce s-a întâmplat în SUA este un semn că democraţia este încă vie şi se poate regenera. Mă îndoiesc profund! A fost doar furia unora de a-l sancţiona pe Obama pentru cei opt ani de capitalism de cumetrie, războaie tembele, dispreţ faţă de agenda publică şi aservire a statului intereselor private. Globalismul lui tembel, progresismul lipsit de sens, privilegierea unor minorități și defavorizarea majorității Americii profunde, toate astea au îngropat speranța pusă în el, la începutul primului său mandat. Dar nu am nici cel mai mic motiv să cred că Trump reprezintă "schimbarea". El nu va face decât să accentueze criza politică, și prin ricoșeu, să inducă noi tensiuni în economie și în societate.

Aşa că vom avea mare noroc dacă această criză generalizată a capitalismului, care nu mai poate fi gestionată, va mai lăsa măcar un simulacru de democraţie în urma ei. Pentru că democraţia va fi prezentată drept vinovată de ceea ce s-a întâmplat, şi terenul pentru acceptarea unor regimuri politice autoritare este deja pregătit: partidele sunt compromise, statul de drept este şi el compromis şi adus la neputinţă, cetăţenii s-au transformat în indivizi şi societatea în gloată, nu mai există lideri, dar mai ales nu mai există alternative. Pentru că, sfârşindu-se istoria, nimeni nu şi-a mai bătut capul să le formuleze şi să le prezinte oamenilor.

În fond, era logic să se întâmple aşa. Lumea a fost doar aparent scindată în timpul Războiului Rece. Totalitarismul şi democraţia au fost doar formele unuia şi aceluiaşi sistem politic, născut şi dezvoltat odată cu Revoluţia Industrială şi cu generalizarea economiei de piaţă şi a capitalismului. În timp, ele s-au dovedit interschimbabile, s-a trecut rapid de la democraţie la totalitarism şi invers, matricea fiind cam aceeaşi: partid, partide, alegeri, Parlament, cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi, mai mult sau mai puţin respectate, etc. Prăbuşirea comunismului era doar începutul descompunerii sistemului, urma, logic, şi capitalismul, ambele cu ghilimelele de rigoare.

Democraţia nu este starea naturală a sistemului, din păcate. E o construcţie ideologică, şi îşi are şi ea un timp de viaţă. Câtă vreme oamenii cred în ea, trăieşte şi funcţionează. Când nu mai cred, moare. Noi mai credem în democraţie? Judecând după profunda durere în cot, pe care o resimţim văzând cum nu ne pasă de cererile ”srăzii” de distrugere a politicului și Parlamentului, și cum sunt glorificate instituțiile de represiune, s-ar zice că nu. Şi atunci, de ce ne-am mira că 73% dintre români ar aproba un regim dictatorial, fără alegeri, fără Parlament, partide şi alte moftiri democratice?

Şi încă ceva: lumea a avut noroc, în anii care au urmat marii crize din 1929-1933, că în SUA a fost la putere Roosevelt, care a salvat democraţia, prin implicarea statului în gestionarea economiei şi societăţii. Cine va fi noul Roosevelt? Deși cu un discurs de tip New Deal, Trump nu are datele pentru așa ceva. Şi mai ales, chiar şi prin implicarea statului(presupunând că ar mai şti şi ar mai avea cu ce instrumente să intervină) mai poate fi salvat sistemul, implicit şi democraţia?

Să distrugi un sistem e ușor. Este aproape imposibil să pui în locul lui unul care să nu sufere de tarele care au dus la prăbușirea celui precedent, mai ales când nu te interesează să proiectezi acel nou sistem. Văd bucuria tâmpă a celor care cer în piață înlocuirea democrației-imperfectă, și impură etic și moral-cu purul și moralul totalitarism. Poate că o nouă trecere prin Gulag este ceea ce ne trebuie, pentru a aprecia ce avem. Democrația are puterea să se regenereze. Totalitarismul face pustiu în jurul lui. Iar pustiul naște fanatici.