duminică, 17 ianuarie 2010

Sărăcie şi politică

Un puţoi bambooist, dorobanţist de frunte şi aspirant la demnitatea publică de deputat, îşi motivează votul şi candidatura printr-o trimitere la tinerii care au ieşit în stradă în decembrie 1989. "Sunt emotionat, am votat pentru acelasi motiv pentru care tinerii acum 20 de ani au iesit in strada. A sosit momentul sa spunem punct si sa o luam de la capat".
Ce a înţeles papuiţoiul ăsta din ce se întâmplă azi în România? Când eşti superbogat, şi n-ai ridicat un deget pentru asta(pentru că a furat destul de la stat tăticuil lui, care sponsorizează generos un partid fascistoid şi condus de o cleptocraţie), când umbli cu un Lamborghini, adevăratele probleme ale oamenilor, pe care ai pretenţia să-i reprezinţi în Parlament, îţi sunt clar necunoscute, oricât de bine ai mima că eşti unul de-al lor.
Pe blogul revistei "Cultura" găsiţi un articol excelent al lui Claude Karnoouh, "Despre sărăcie, politică şi modernitatea târzie", pe care un cretinel precum Honorius Prigoană nu are cum îl înţelege. Şi pe care nici apostolii gândirii de dreapta din România, pupincuriştii lui traian băsescu nu-l vor înţelege, pentru că în mintea lor sărăcia este o pedeapsă bine-meritată pentru cetăţenii acestei ţări, care n-au fost "anticomunişti" şi au colaborat cu "duşmanul" intern.
"Aceasta saracie fetida e prezenta la fiecare colt de strada in marele orase europene si americane, pe culoarele metroului, la intrarea in case, in locurile stramte dintre imobile, saracie de care dai cu nasul, indata ce iesi sa faci o mica plimbare, ca de un corp – iata, ca de acest corp uman chircit in somn deasupra grilajului cald al gurii de aerisire sau ca acesta pripasit prin boschetii parcului. O mizerie care, mie unuia, imi provoaca un sentiment acut de rusine. Fac parte din clasa medie a societatii si sunt cetateanul unei tari bogate, ale carei elite conducatoare, impreuna cu sleahta aferenta a lacheilor universitari si intelectuali (de stanga, de dreapta, nu mai conteaza) au devenit foarte pricepute in montarea unor spectacole grandioase, ostentative si gras stipendiate pentru un public idiotizat de mirajul bogatiei si al obscenitatii publicitare.
La aproape 70 de ani, n-am reusit sa ajung la „intelepciunea” pe care o au majoritatea concetatenilor mei si europenii in genere, fie ei bogati fara grija zilei de maine, fie saraci-lipiti, anume aceea ca totul cura conform unei fatalitati in parametri normali. Eu nu ma impac, de pilda, cu gandul ca exista copii si mame, celibatare sau divortate, care orice ar face nu reusesc sa traiasca decent; nu-mi e bine nici cand ma gandesc la pensionarii care, dupa o viata de munca cinstita, nu-si pot plati incalzirea sau lumina ori scotocesc prin tomberoane dupa o coaja de paine; ma gandesc cu tremur si la tinerii someri aruncati in „jungla oraselor” si traind din mila te miri cui; ori la barbatii si femeile, tineri sau batrani, veniti din Europa de Est, din Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia si esuati aici ca niste epave, spectre plutind pe peronul Garii de Est sau de Nord…
Toti cu fetele stravezii, ratacitori pe strazile inghetate si umede in miezul unei ierni capricioase, asteptand cu sfiala o supa calda pe bancile organizatiilor populare de intrajutorare („Resto du Coeur”, „Armées du salut”, „Secours populaire”, „Secours catholique”, „Cimade protestante” etc.)...
Care e deci aceasta fatalitate generala care loveste nu numai tarile in curs de dezvoltare, aflate in stadiul cautarilor febrile si a acumularii primitive de capital ori deja supuse dictaturii datoriilor masive, dar iata, care loveste si Franta, si Marea Britanie, Spania, Italia culminand cu tara cea mai bogata din lume, SUA, pe care unii economisti americani o socotesc, prin prisma anumitor aspecte ale politicii sale sociale, tot un stat din lumea a treia… desigur, cel mai bogat dintre toate?
Asadar, dupa secole de razboaie unele mai sangeroase decat altele, caderea ultimului sistem totalitar din Europa ar fi trebuit sa duca, in logica acestor mostenitori tarzii ai moralismului politic neokantian, spre taramul unde curge lapte si miere. Unora nu le venea inca sa creada ca sumele enorme consacrate asa-zisului „Razboi rece” (rece? depinde pentru cine: in Vietnam sau in Algeria, de exemplu, razboiul era departe de a fi rece pentru indigeni; sub bombardamentele cu napalm, atmosfera trebuie sa fi fost pur si simplu clocotitoare!) vor fi de acum consacrate dezvoltarii armonioase a planetei si unui frumos echilibru intre decidenti (adica bogati) si cei care vor suporta deciziile acestora, adica noi, restul, mai mult sau mai putin saraci insa la fel de exploatati…
Si, ce sa vezi? Chiar nu s-a intamplat asa. Ba mai rau, noile forme de instabilitate politico-militara inventate pentru a mentine dominatia Occidentului asupra rezervelor de energie fosile, respectiv asa zisele razboaie de joasa intensitate (o fi ea „joasa” pentru trupele occidentale, dar populatiile locale s-ar putea sa aiba alta parere (7)), cu consecintele lor: destabilizarea si pauperizarea absoluta a comunitatilor traditionale, au aruncat pe drumuri, cu toate riscurile fizice implicate, mase considerabile de emigranti saraciti care incearca, prin toate mijloacele posibile, sa ajunga in tarile bogate (cateodata li se intampla sa ramana blocati, fara resurse, in tari mult mai putin bogate, ca tarile din Europa de Est), preferand sa traiasca intr-un soi de semi-sclavie, muncind in conditii mai mult decat precare si de clandestinitate pe santiere. Favorizati oficial de politicile occidentale, dar ajunsi sa semene cu niste zombies in carne si oase, acestia prefera sa fie supusi, aici, in societatea de consum, la tot felul de barbarii, decat sa moara de foame la ei in tara, printre ruine si „pagubele colaterale” provocate de aviatorii hiperspecializati ai NATO sau ISAF, care-i confunda pe luptatorii de rezistenta indigeni (zisii „teroristi”) cu bieti tarani buimaci… in vreme ce elemente „necunoscute” ori captusite din principiu cu eticheta passe-partout de Ben Laden, Al Quaeda s.a. (despre care nimeni nu stie cu siguranta daca lucreaza pentru sau impotriva statelor occidentale) comit atentate urbane cu numeroase victime...
Nu pentru ca ii „citisera” pe Marx, Plehanov si Lenin au parasit mujicii frontul in 1917 si au intors armele impotriva tarului si a aristocratiei militare dirigente mai intai, si apoi impotriva proprietarilor – majoritatea mujicilor erau analfabeti. Ci pentru ca riscau sa fie exterminati de mizerie, umilinte, moarte pe front cu zecile de mii fara perspectiva vreunei compensatii materiale. Nici germanii nu citisera „Mein Kampf” inainte de a-l vota masiv pe fostul pictoras vienez devenit caporal antisemit, fiert de ura si de resentiment; l-au votat pe fondul unei suite de esecuri repetate ale diverselor partide politice (de la socialisti la partide burgheze si catolice), incapabile sa gaseasca solutii pentru crizele economice succesive si sa depaseasca starea de umilinta produsa de tratatul de la Versailles. Promisiunile de viitor luminos ale NSDAP i-au facut sa creada ca ar putea lasa in urma mizeria interminabila care-i strivea deopotriva pe muncitori, tarani si clasa medie. Dintre toate revolutiile, Comuna din Paris s-a diferentiat prin aceea ca liderii ei au refuzat orice contaminare a puterii lor cu avantajele oferite de tehnica la acel moment, dezorganizare care i-a costat enorm – practic suicidul militar – pe comunarzii visand la gloria desavarsitei democratii.
Mizeria si saracia cotidiene, cu cortegiul lor de iluzii si sperantei intr-o lume mai buna pentru toti, se inscriu perfect in schema disperarilor astenice si a dorintei de violenta suprema care genereaza ceea ce Bernanos numea odata „Marile cimitire de sub Luna”… Or, in ciuda a ceea ce eu nazuiesc a fi aratat aici despre ontologia comportamentului uman, asemenea ipostaze sunt pentru mine inacceptabile, ceea ce ma deleaga unui statut aporetic pe care mi-l asum. Mai ramane totusi o enigma… cea mai simpla, mai secreta si mai incurcata: dincolo de rarisimele lor momente de violenta extrema, ma gandesc la extraordinara putere de a indura a saracilor… Iata inca un paradox al omului – si dovada ca inteligenta superioara care i-a fost data se acomodeaza foarte bine cu servitutea voluntara…"
Da, e o realitate: ne-am obişnuit cu sărăcia, o considerăm starea noastră naturală, ea nu ne mai revoltă. Aşteptăm ca bogaţii acestei lumi să ne miluiască şi pe noi cu ceva din bogăţia lor. Iată de unde vin siguranţa de sine, tupeul şi nesimţirea unora ca Honorius Prigoană. Câtă vreme vor fi atât de mulţi săraci, cei precum Honoriu ştiu că ei vor conduce lumea asta, mai mare sau mai mică, în care se mişcă şi se afirmă.
PS: dacă vi se pare că unii dintre noi, "comunişti împuţiţi", exagerăm cu pericolul sărăciei, citiţi asta. Da, sărăcia extremă este principala sursă de îngrijorare în lume. Mai mult, ne îndreptăm spre constatarea că toate programele de reducere a sărăciei au cam fost apă de ploaie, reducerea fiind doar pe hârtie.
" Les controverses autour du mode de mesure du seuil de pauvreté continuent de jeter un doute sur les progrès actuels. La situation pourrait être bien pire que ne le suggère le calcul basé sur les moyens financiers si l’on doit considérer les critères adoptés par le Sommet social de 1995 qui élargit la définition de la pauvreté en y intégrant la privation, l’exclusion sociale et le manque de participation. Les inégalités semblent être en augmentation au niveau international ces dernières années et dans la plupart des pays. Plus de 80% de la population mondiale vit dans des pays où les écarts de revenus sont de plus en plus importants. Seuls 5% des revenus mondiaux sont assurés par 40% des plus pauvres alors que 75% des revenus sont produits par 20% des plus riches. Ces chiffres mitigés de la réduction de la pauvreté obligent à réfléchir à la question de l’efficacité des approches conventionnelles. Des pays se sont vus conseillés d’abandonner leurs stratégies de développement national au profit de la mondialisation, de la libéralisation du marché et des privatisations. Plutôt que de produire une croissance rapide durable et une stabilité économique, ces politiques ont rendu ces pays plus vulnérables au pouvoir des riches et aux caprices de la finance internationale et de l’instabilité mondiale, bien plus fréquente et sévère à cause de la dérégulation."
L-am citat pe Jomo Kwame Sundaram, secretar general adjunct al ONU pentru Dezvoltare Economică. Omul chiar ştie despre ce vorbeşte. Dar se pare că nimeni nu mai are urecgi de auzit...

6 comentarii:

Karakas spunea...

Cred ca trebuie sa recunostem ca habar nu aveam exact cu ce se maninca capitalismul atunci cind am iesit pe strazi in 1989. Despre exploatare invatasem in scoala. Revolutia a fost una anti-Ceausescu, iar anti-comunismul se manifesta din cauza lipsei libertatii de exprimare. Oamenii erau infometati, saraci si traiau in frig. Probabil ca nu s-au schimbat multe pentru saracimea din Romania. Revolutia a fost folosita de unii ca Prigoana sa se imbogateasca pe spinarea saracimii.

Cred ca ne-am cam lamurit ca sistemul capitalist in forma actuala nu are cum sa rezolve problema saraciei. Iar egalitatea sanselor e o minciuna frumos spusa.

Atentie, cei care au gindit la acest sistem nu au promis decit un vis, nu si o realitate. The American Dream. The pursuit of happiness.

Nu iti garanteaza nimeni ca in cautarea fericirii o sa o si obtii!!!

Karakas spunea...

Studiu international BBC releva ca peste tot in lume cea mai mare teama este saracia extrema:

http://www.mediafax.ro/externe/saracia-cel-mai-important-subiect-de-ingrijorare-in-lume-5357412/

Anonim spunea...

Nesimtitul se raporteaza la Revolutie.Ce legatura are el cu tinerii care au iesit in strada? Poate cu faptul ca se rasucesc in mormant, vazandu-l si auzindu-l si pe el si pe ta-su.

N. Raducanu spunea...

Remarcabil articolul d-lui Claude Karaoouh. Caci ne-am dezobisnuit sa auzim pledoarii atat de pasionate pentru concepte pe care le credeam intrate in umbra: restituirea demnitatii omului sarac si exploatat, apararea valorilor de egalitate, contestarea celor ce confunda politica cu politicianismul. Autorul francez stabilit in Romania, e confruntat cu o enigma: extraordinarea putere de a indura a saracilor. Ceeace imi aminteste de cele scrise cu peste zece ani in urma de Michel Onfray in cartea “Politica rebelului” : “Sunt mereu uimit de linistea in care sufera cei ce hranesc masina sociala sau care sunt exclusi din ea, de supunerea lor la necesitatile brutale ale sistemului, ca si cum n-ar mai exista alternativa.(...) Ma umplu de furie conditiile muncitorilor – salarii de mizerie, ritmuri infernale, locuri de munca nesigure, perspective de viitor imposibile. Dar ma infurie si uitarea lor de catre cei ce poseda limbajul, retorica si mijloacele de a formula aceste alienari, dar totusi tac, vinovati prin aceste taceri complice sau prin diversiunile in care se complac, atunci cand vad mizeria oamenilor sarmani, a eroilor zilnici ce mor de foame sau de frig in casa scarii, care bat trotuarele sau asteapta mila unei munci de dispret”.
Puteti fi siguri ca articolul d-lui Karnoouh va fi urmat de tacere. Sau i se va da o riposta de Patapievici sau Mihaies, in care i se va demonstra ca traim in cea mai buna dintre lumile posibile...

Camil Stoenescu spunea...

interesant articol. o singura precizare as face, daca se poate: in prima faza, in februarie 1917, s-au revoltat soldatii din garnizoana Petrograd, nu cei de pe front. in rest, cu toate ca inclin spre convingeri liberale, aveti dreptate in multe privite in ceea ce priveste capitalismul si tarele sale. de Prigoana Jr nu mai are sens sa discutam

Anonim spunea...

Degeaba va straduiti sa invocati articolul BBC. Oricand veti gasi preopinenti "cu adevarat liberali" care sa va demonstreze ca BBC a fost infestat de propaganda comunista. Sau ca Karnoouh e un comunist inrait. Liberali din aia care il admira pe Honorius si convingerile lui "liberale". Din aia pentru care inclusiv institutia pensiei ca atare este socialista, ideea de a da ajutoare sociale sau de a stimula un sector prin subventii frizeaza comunismul, iar a ajunge sa detii monopolul intr-un sector economic e o dovada suprema de talent in a face afaceri, careia socialistii ii pun bete in roate cu tot felul de legislatii antitrust. Ii vedeti la lucru pe Logec.ro sau pe blogul Trenduri. Ganditorii economici ai Romaniei de maine!

Fără ură, dar cu îngrijorare, despre viitor.

  Văd că și Elveția dă târcoale NATO. Cică îi tremură anumite părți ale anatomiei de frica rușilor. Măi, să fie! Când dracu au dat năvală ru...